Tu
stai singur în cameră, cu spatele rezemat de oglindă:

spune-mi ceva despre noi, să fie neapărat de dragoste și fiecare cuvânt să se atragă cu precedentul, până când, așezate într-un cerc, să cadă suficient de galbene, suficient de șlefuite, în jurul oglinzii.


Eu
trec fără să mă uit. Întâmplător prin cameră.

-Adevărul face ca adevărul să fie o iluzie.


Tu
întors cu fața la oglindă. Aștepți…

visele tale cu degetele mele peste gânduri, pleoapele mele peste pleopele tale de plumb.


Fără să cunosc pe care parte este asezată oglinda, telefonul sună.
Din nou trec prin cameră. Întâmplător răspund.

La celălalt capăt, cufundat în gânduri, îți imaginezi:

atingerea fiecărui gest neînceput în parte, voalul, glezna mulată în spatele fiecarei cute, fiecare mișcare a corpului ca pe o adiere a serilor de vară, eu, sărutul din penumbra dermei tale

-In oglindă, telefonul are o singură masură, linia!

Tu
o palmă sprijinită de geam, cu tâmple albe fără cusur si nenumărate sensuri interzise.

Ascult bătaia dandana din dreptul ferestrei. Ritmul se amplifică. Întind mâna;
dincolo, realitatea cu draperie (o țesatură bătută cu flori și mâncată de molii, dezvăluie nuditatea întunericului)

Privirea iși pune amprenta pe mai multe suprafețe deodată.


Un trup liniar în oglindă precipită telefonul. Gestul său torențial sparge oglinda.