Of... sunt iată o grămadă de ani trecuti din acel decmbrie 1989... Si tu taci... si-n vremea tăcerilor tale, curg zgomotos puhoaie de ape tulburi...Vărtej de gânduri răscolite...si n-am de unde să te iau, si mi-e greu cu povara atâtor întrebări ce nu-si găsesc răspunsuri...m-am încovoiat de atâtea presupuneri... de atâtea priviri strecurate printre trecători..dacă el, dacă ea...dacă ei au tras atunci în noi ? Da, să iertăm, să uităm... dar ce sunt eu Dumnezeu ? Am eu forta de a ierta, de a uita? Sunt o biată fiintă umană, of...într-un timp al răzbunărilor, al tuturor nedreptătilor, al tuturor umilintelor...mă simt ucisă în fiecare decembrie ce a trecut de la moartea ta... stii, nici nu ti-am adus flori la cimitir.. îti aduc ei, poate tot cei ce te-au ucis atunci...ei au putut uita, ierta..eu nu pot ...fiindcă nu stiu ce să iert, pe cine să iert...nu te-a ucis o calamitate naturală...nu..din ordinul cuiva, cineva a apăsat pe trăgaci...Ce armata română...ce avea fratele meu, tatăl meu, fiul meu cu tine cel pe care te iubeam si mă iubeai ? Să fim seriosi... eu vreau să stiu cine a ordonat masacrul...chiar dacă acest ordin a venit de aiurea...spun aiurea..ca să nu-mi spui că nu vreau să mă integrez în nu stiu ce nou lagăr...de parcă eu în decembrie, de parcă tu în decembrie voiai să schimbi de pe clădirea lagărului placa pe care scria Comunism cu placa pe care scrie Capitalism...Putin ne-a păsat nouă de prostiile astea...Noi am murit, am sperat că LIBERTATEA este aceea fără sârme ghimpate la granite... fără câini lupi...si fără cătuse înfipte în creier...
Cine ne-a împuscat zâmbetul ? Cine ne-a tâiat aripile ? Si unde este adevărata LIBERTATE ?
Nici măcar ecoul nu-mi mai răspunde... si-i decembrie...si mă simt vinovată...si nu pot veni nici măcar cu o floare la cimitir...mi-e teamă că ai răscoli pământul să iesi si să mă ăntrebi de ce m-am supus tăcerilor...de ce n-am căutat si-n gaură de sarpe răspunsul întrebărilor iscate de despărtirea noastră din 22 decembrie 1989...
Mă iartă, sunt vinovată...dar ce-as putea face asa cum sunt cu toată libertatea asta ce este aruncată în lagărul acesta modern, sclipitor...soios, mucegăit...putred...de unde nu mai am scăpare ? Tu vei crezând că pe aici moartea ta a avut un sens...Eu nici măcar să visez nu mai reusesc...mă strănge de gât cătusa minciunilor,mă striveste zidul libertătii năruite...Si iartă-mă, sunt vinovată...vinovată de tăcere..