“Prin solnițe negre mi se cerne uitarea
Un chef nebun, de a sparge clopote, fierbe în mine…
Întreaga-mi ființa isovită îmi e stăpânită de nesiguranță și indignare.
Proză sau poezie? Veșnica bătălie...
Realistă sau legată la ochii?
Mă simt pierdută printre praful atâtor cărți și cuvinte, cenușa atâtor filozofi. Simt că vreau să inhalez TOT, îmi reprim orice dorință de iubire, deși sunt o cascadă... Vreau să cunosc acum ființa de geniu, nepăsarea sau miezul elementelor. Sunt oare o copie rătăcita?!?
Crepuscul radiază aici, noaptea este arsă în uzine rătăcite, eu aberez la lumina ceasului al cărui ticăit se luptă cu răsfrângeri de vorbe bete ale lumii care vine, trece... peste mine.
Înca un nebun, un visator naiv si sensibil, un muritor...
Eu pot trai cu AER dar NU fara CUVINTE. Mi-am spus odată că suferința e placuta, necesară, acum îndur.Sfarșitul se țese optimist, credința mă umple. Izbitor e când si ea se clatină.
Neîncrederea ustură... te mănâncă precum muștele bivolii răniți, pe dinăuntru. Sar de la una la alta , un bungee jumping al impulsurilor.
Și totuși sunt atâtea viziuni asupra lumii!!! Cum as putea să răzbesc altfel decat fiind eu insumi? Simțind ce gust, ce pipăi și respir. Spunând ce iubesc și ce nu-mi place, vărsând lacrimi cand mă simt neînțeleasă, scriind de bucurie ori tristețe, pentru mine și alți nebuni asemeni mie.
Mă gândesc cum mi se scutură cuvintele, cum o carte îmi limpezește fereastra, ascute cuțitul cu care am să tai din suferința altora și te voi cârpi pe tine. Vei aduna ce e mai lepros.
Dar eu te voi vedea frumos și cu toata filozofia asta fățarnica te voi înnobila iubindu-te...
Vei fi curățat de lacrimi, împroșcat cu săruturi de amor, ferit de vorbe alese.Vei adăposti întreaga simplitate a firii mele, voi renaște prin tine, mă voi spăla de păcate... Vei fi cufar de nadejdi și nebunii, de nopți nedormite, de dragoste fumată sub clar de lună de trupuri fine și calde, frământânde, înrâurite și împletite spirite.
Condeiul... s-a oprit dar inima mea înca bate. Au fost câteva minute de vis sau realism inăbușit. Bănuiesc de pe acum finalul... gânduri estompate, fadă revenire la ceea ce unii numesc realitate.De care adesea mă rup, dar ciudat, o înteleg.
Nu-i joc carțile decât din rutină. Din ea s-au născut cugetarile mele departe de a schimba lumea. Moartea ei tânară determină detectarea lipsurilor fără agonie de noi, pământenii. E un ciclu ...
Unii nu au apă, alții mor înecați, unii nu au pâine sau orez iar alții dragoste și poezie.
Mă simt căzută și părăsită într-o prăpastie cu gânditori siniștrii la planete cu 3 dumnezei.
Dacă îmbrățisez credința totul se poleiește în alb și roz, durerea e linsă cu pasiune... Dar oare nu e prea obositor pentru un copil să se îndrume singur?
Câteodata aș vrea să DORM, să las ingerul păzitor să sălășluiască asupra mea... Îl simt cu mine, respirăm la unison...
Atâta pauză de cuvinte îmi provoacă lăcomie, revoltă, pasiune, îndârjire de a mă afunda în mine, lăsînd totuși străfundul neatins pentru a-l descoperi El, Tu... oricine are puterea să spargă o pânză de păianjen cu privirea și să lingă un geam de zahăr până la topire, să înoate în frunze de pelin.
Ciudată incursiune în mine... Nu mă așteptam...
Tot ce am scris astă noapte (cuvântul acesta mă aduce pe pământ, din păcate) este o stare, un ecou al adevaratei mele ființe, un glas disperat dupa ceva dulce și real...
Gândul îmi este precum o furnică într-un mușuroi piramidal, ca un ovul fecundat de spermatozoid, un norocos din milioane...
Celelalte se pierd ca și oamenii, păpuși conduse de interese ciudate, egoiste, “normale”.
Sunt oare prea mare pt un asemenea lăcaș? Poate îmi trebuie o lume a mea... unde nimeni nu dicteaza, unde ființele se completeaza, unde sunt doar râuri și pomi, un soare și lumina Lui… o colibă unde numai Tu și Eu să ne găsim răsăritul. Unde soarele nu apune niciodată și speranțele clocotesc la foc de tabără.
NU am nevoie de 3 dumnezei, căci El e numai Unul, de saci de mizerie cu nimicuri pământești care pe alții îi extaziază, nu vreau cascade să spele noroiul atârnând, nu vreau umbre să-mi țină răcoare prea curand.
NU vreau trandafiri sau îngeri să-și ardă aripile în iadul de pe pământ.
Eu te vreau doar pe Tine, suav, boem, păcat ce-mi ești…știu că NU poți reface raiul pe pământ, dar numai Tu poți face RAI din MINE !”


*Tine= Tu, oricine ai fi, cel care poți îmbrățișa mai multe lumi însa trăiești prin ceilalți.