poezia nu mai e cunoscută de nimeni
nici nu mai este posibil
a murit acum o sută de ani
doar sosia ei mai trăiește
dar în ea de multă vreme s-a ascuns
o boală ciudată un anotimp fără sfîrșit
de atunci nu mai poate muri
deși este mută și surdă și oarbă
o întîlneam uneori dimineața în parc
pășea încet pipăind parcă aleile acoperite de frunze
cu niște ghete mari de culoarea pămîntului
întotdeauna singură îmbrăcată la fel
întotdeauna la aceeași oră în același loc
din cînd în cînd își ridică bărbia nemișcată
adulmecînd parcă ceața rece
mirosul putred al toamnei
din adîncul gîndurilor ei
îmi amintea o figură gotică
nu știu dacă se simțea hăituită
sau dacă ea era vînătorul
își întindea mîna dreaptă într-o parte
atingea scoarța aspră a unui arbore
o frămîntă între degete nervos
precum blana unui animal împietrit în lemnul acela
apoi pleaca mai departe
m-am hotărît să o urmăresc într-o zi cînd dimineața era pe sfîrșite
mergeam cu aceiași pași mici prefăcîndu-mă că nu o văd
am ieșit din parc pe urmele ei
pe trotuarele orașului
peste podurile bătrînului rîu
printre mesele de tablă ale negustorilor de cărți
mergea încontinuu
în același ritm obosit diferit de ritmul străzii
nu se opri decît o singură dată în fața atelierului ascuțitorului de cuțite
rămase o clipă încremenită ca o statuie
o clipă atît de lungă încît am crezut că a murit
o priveam era încremenită cu aceeași bărbie ridicată
mi se făcuse foame
simțeam ura nedisimulată a stomacului în coșul pieptului
partea dreaptă a capului îmi zvîcnea dureros
cînd mi-am revenit din slăbiciune
ea era deja înăuntru
am urmărit-o prin vitrină mîngîind lamele strălucitoare ale cuțitelor
s-a oprit într-un tîrziu așezîndu-se pe un scaun înalt și negru și-a întins mîinile pe masă cu degetele răsfirate atingîndu-și obrazul de tăblia mesei a întors capul spre mine ca și cum m-ar fi putut vedea prin ochii aceia în clipa cînd i-am întîlnit privirea ascuțitorul de cuțite se apropie cu o lovitură precisă de cuțit îi tăie degetele de la mîna stîngă apoi cele de la mîna dreaptă
sîngele țîșni ca o lumină de un roșu electric
doi trandafiri umezi eliberați de omizile degetelor
mi-am simțit inima strivindu-se de oasele maxilarului
o uscăciune deșertică îmi pîrjoli gura
ea continua să stea cu chipul împietrit ca și cum m-ar fi privit ca și cum eram doar noi doi uniți în acel ritual pentru care nu mă pregătise nimeni
am simțit marginea amețitoare a leșinului și mi-am lipit fruntea de sticla vitrinei de fapt m-am sprijinit cu totul de parcă universul întreg se curbase într-o implozie mută
cînd am privit-o din nou mîinile îi erau înfășurate în feșe proaspete albe ca zăpada
își ținea brațele încrucișate pe piept
apoi ieși din atelierul ascuțitorului de cuțite
am urmat-o
blazonul medieval al breslei strălucea în soarele amiezii
mergeam fără să mă mai pot opri
mergeam ore în șir
printre clădirile vechi ale orașului
prin piețele inundate de oameni
pe sub arcadele catedralelor
prin noroiul mahalalelor sordide
printre crucile cimitirelor
prin ruinile vechilor fabrici
la fel de încet sub același soare care nu mai putea să apună
pînă cînd într-un tîrziu ne-am oprit
în parcul din care plecasem
în locul din care plecasem
era dimineață la fel ca atunci cînd plecasem
m-am oprit am privit-o atent
a ridicat ciotul acela alb spre trunchiul arborelui
atunci am simțit mîngîierea aspră a scoarței
pe capătul degetelor
pe obraz peste pleoape pe umeri pe piept
parcă epiderma întregului meu trup îmbrățișase arborele
apoi se opri
adulmecă aerul și cu aceiași pași mici
începu să se îndepărteze
deveni o simplă umbră în ceața parcului
m-am întins pe covorul ruginiu murdar
de la picioarele mele
copleșit de o inexplicabilă povară
cu fruntea pe rădăcini noduroase
am adormit
mirosea a fum
a toamnă mortuară
aș fi vrut să plec