poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-14 | |
[...]
*** Se spune că totul este în continuă mișcare; în continuă schimbare. Nu și pentru mine. Pentru mine, „totul” acesta a devenit static, inert, neschimbat. Nu mă mai pot bucura de așa ceva. Nu văd rostul de a le mai trăi pentru încă o dată. Pentru a nu știu câta oară. Am altceva de făcut... Stăteam amândoi, singuri, în acea cameră: Eu si Ea. Ea – cea pe care o iubeam, sau Ea – cea pe care o iubesc. E același lucru. I-am spus că nimic nu este real. Nici măcar noi doi. Poate doar iubirea noastră. Nimic altceva nu mai exista. Priveam amândoi peretele din fața noastră. Doi oameni, ca doi străini. Știam că dincolo de această cameră nu mai exista nimic. Absolut nimic. Nici holul, nici baia, nici bucătăria; nici vecinii, nici casa scărilor. Dincolo de cei patru pereți, de tavan și podea, era vidul. Vidul. Absolut nimic. Și pereții existau doar ca o pojghiță. Și aceea fabricată din singurul material posibil: irealul. Și din aproape în aproape, până la noi: irealul. Până în centrul nostru, celulă lângă celulă – ireal. Plus culori drăguțe. Până și irealul era... ireal. Atunci am vrut acasă. „Poate că și eu vreau acasă” – mi-a răspuns Ea. Cu toții vrem acasă. Numai că eu nu mai știu unde mai e acest „acasă”. Am plecat și m-am rătăcit. Îl simt ca pe o prezență, undeva, foarte aproape de mine, chiar aici, chiar acum, poate în mine. Nu știu. Undeva. Am plecat și am pierdut drumul de întoarcere. Deși îl simt și pe acesta. Nu mai știu nimic... Plâng cu fața ascunsă în palme. Lacrimile îmi udă fața și palmele. Lacrimile care scapă, se împletesc apoi în bărbie. Plâng hohotind; un urlet de plâns; plâng o cascadă de lacrimi și deznădejdi. Plânsul nu e numai lacrimi. E și trăire. Una dureroasă. Poate că de plânsul acesta m-am bucurat. A fost cererea mea pentru a obține biletul de întoarcere... Am plâns... Apoi m-am liniștit. Asa, deodată. S-a făcut liniște în mine. Un lac imens de liniște. S-a oprit filmul; „pause” banda a încremenit. Imaginile s-au estompat. „stop”... Aș fi putut râde. Nu aveam nici un motiv. Dar aș fi râs. Atunci era liniște în mine. Atunci a fost ATUNCI. Eu însumi am devenit Liniste. Pentru un moment, cred că am fost Acasă. Era liniște. Doar un gând, o frântură de melodie înfiripată într-o minte inexistentă. „play”. O mână, un picior, pe care nu le recunoșteam. Am vrut să plec. Am plecat. Dacă Aici nu Acasă, nicăieri, oriunde din acest „Aici”, nu voi fi acasă. ACASÃ. Așa că nu are importanță încotro merg. Oriunde voi merge voi fi un străin. Nu voi fi Acasă. Acasă. E o chestie de accent. Micul „acasă” nu are deloc accent.; marele „Acasă” e plin de tot accentul existent și... inexistent. Și mult dor. Dorul de Acasă. Și dacă aici nu sunt Acasă, nici acest „aici” nu mai are nici o importanță. „stop”. „cut”. Nu va mai avea importanță decât pentru trupul meu, pentru gândurile mele, pentru eu-l meu cel mic. Pentru că toate acestea sunt confecționate din același material: iluzia, irealul, inexistentul – ca și această lume, ca și acest „aici”. „play”. Eu nu mai am ce căuta aici pentru că nu am ce găsi. Nu ai ce găsi în iluzie; e găunoasă. Nu ai ce să reții dintr-o iluzie, dintr-un vis. Am visat odată că aveam niște cireșe în mână. Era iarnă afară din vis. Cireșe iarna. Imposibil în acele vremuri. Dimineața, când m-am trezit, am fost foarte dezamăgit. Nu aveam nimic în mână. Am găsit în ceșcuța de lângă pat, o vișină din vișinată. Am strâns-o în palmă și când a ajuns mama lângă mine, i-am povestit visul cu cireșele. Și prefăcut, cu uimire, deschizând pumnul, i-am arătat; ”uite a fost adevărat!”. Nu mi-a făcut mama jocul. Mi-a zis sec: „aia e o vișină”. Deci nu mă mai interesează. Gândurile, trupul, eu-l meu cel mic, picioarele, mâinile, capul, acestea să se întorcă la Ea. Noi suntem de Acasă, nu de aici. Aici ne aflăm dintr-un accident. Unul care durează, care tărăgănează. Eu îl tărăgănez. Mă tărăgănez. Ca un proces de tribunal la care din tot felul de motive, martori noi apăruți, probe absurde – așa se tărăgănează acest „accident”. Nu se va câștiga niciodată acest proces cu atâtea probe false; se vor obține doar amânări. Și pentru ce? Este ca mersul pe jos, ca alergatul la maraton. Ne antrenăm picioarele doar pentru că la un moment dat ne oprim. Dupa ce cursa se termină, TE OPRESTI. De ce mai alerg? Oprirea este Finalul. Nu alergatul. Și atunci consider, acum, la mijlocul cursei, că trebuie să mă opresc. Panglica albă este chiar aici. O rup; se înfășoară în jurul trupului meu. Fostului meu trup. Și totuși între mine și Acasă este un drum. Unul clar inexistent. Eu îl creez, eu îl lungesc. Eu și Acasă suntem pilonii de plecare și pornire ai acestui drum. Sunt drumul însăși. Drumul acesta trece prin această iluzie, darn u are piloni în aceasta. Nu poți construi un pod, nu poți înfige piloni de pod în … în ce? Iluzia este ca apa: schimbătoare. Nu poți construi un pod pe apă. O să alergi tot timpul după el. Trebuie ancorat. În pământ. În realitate. Și atunci revin: de ce să mă mai intereseze iluzia? Dacă nu mă ajută acest factor să construiesc, nu îmi folosește. Îl scot de pe lista cu materiale. Chiar trebuie să îl evit. Nu de asta construiesc podul? Ca să nu mai merg prin apă. Să nu mă pierd în valuri. „stop”. „cut”. „play”. E un film. Nu te uita de două ori la un film. O dată este suficient ca să-l înțelegi. FII ATENT... M-am încăpățânat să nu înțeleg viața, așa cum este ea de fapt. M-am încăpățânat, ca să o pot trăi. Să mă bucur de ea. Ce mult mă bucur când visez! M-am bucurat. „stop”. „cut”. Am pierdut timpul. Rostul vieții nu era să mă învăț cu drumul, să ajung să îmi placă. La ce bun să mă mai trezesc în fiecare dimineață, dacă ziua nu-mi va oferi nimic nou? Pot să mă trezesc în dimineța următoare; chiar și următoare și acestia din urmă. Și tot așa la infinit. Aproape... Rostul vieții era să mi se facă dor de Acasă. Mi s-a făcut. „stop”. „cut”. „play”. M-am trezit dimineața următoare. Liniștea din seara precedentă persista în mine. Urme de plâns. N-am recunoscut locul când pleoapele mele s-au despărțit. Am închis ochii la loc. Nu mai știam unde mă aflam. Confuzie. Când mi-am revenit, mi-am dat seama: „IAR?”... Toate senzatțiile vor fi clone după aceasta, când mă voi mai trezi. Aceeași senzație când mă voi spăla, când mă voi îmbrăca, când voi găti, când voi mânca. Plictisitor. „stop”. „cut”. „play”. Când te plictisește ceva îndepărtezi acel ceva. Uneori cu brutalitatea somnului din care te-ai trezit. Somn care a durat prea mult. Te revolți, te iriți. „Cum am putut să las să se petreacă astfel de lucruri?”. Îl dai la o parte cu mânie. Ego-ului i se face milă. Se obișnuise cu acel ceva. „Nu, te rog, ai nevoie de acest lucru...”. Era obișnuit. Obișnuința duce la moartea simțurilor. Imbătrânește omul. Am scăpat de obișnuință. Poate de aceea nu îmi arăt vârsta. Nu voi încerca să îmi ucid amintirile, gândurile, trăirile, ci mă voi detașa de ele. Asta fac. Altfel nu se mai poate. Fiecare secundă a devenit prețioasă. Și foarte apăsătoare, atunci când realizez că nu am ajuns Acasă. Atunci, timpul se oprise. Mă oprisem și eu din plâns. Contemplam Nimicul; mă cufundam în contemplarea lui. Mă aflam pe linia de demarcație dintre starea aceea și.... altceva. Iar între acestea, pe linia de demarcație, era... NIMIC. VID. GOL. Am trecut. Nu mai era nimic dincolo! De aceea mi-a venit să râd. Mi se arătase acest „Acasă” al meu. Eram plin de acea imagine. Apoi Liniștea. Dulcea liniște de Acasă. „stop”. „cut”. „save”. „play”. *** O toamnă călduroasă., De fapt, o perioadă călduroasă, mai corect spus. Acum câteva zile ninsese. Era iarnă. Acum pot spune chiar că sunt câteva zile de vară. Mi-e dor de mare... Iar în suflet am momentul Învierii. La toate sensurile. Undeva, la o fereastră, se cântă „Mulți ani trăiască...”. Eu sunt singur. Nu chiar. Cu Dumnezeu. Sau cel puțin, așa cred. „Lasă-mă să cred asta” îi spun celuilalt. Oamenii, anotimpurile, momentele, acțiunile. Toate. Toate sunt ciclice și identice. În toate privințele. Aproape... Se mai pot (pre)schimba, în funcție de noi. De cât vrem. Cred... Nu mai știu. Mă resemnez și tac. Nu mai pretind că știu. Doar îl caut pe Dumnezeu. „L-ați văzut pe undeva?”... Revin la vise (ce limitată poate fi viața, uneori). Am visat un moment de liniște. Liniște, pace interioară. Chiar asta am visat. Nu mint. Observam. Trăiam. Nu era liniște-liniște, ci un pic mai mult ca aici. Apoi m-am trezit brusc. Fusese prea mult pentru mine. E lună plină. Așteptam momentul de lună plină ca ego-ul meu artist să poată spune, să poată scrie: „O lună plină se holbează la mine”. Nu se poate. Până aseară se holba la mine un pătrar, un mai mult de pătrar de lună plină, o mai puțin de lună plină. Plus că eu mă holbez la ea, nu ea la mine. PLUS: a fost și este innorat. Norii trec și nu m-am holbat decât câteva momente la ea. Dar ea, în nici un caz nu s-a holbat la mine. Nu. Scârbit de ceea ce văd înăuntrul meu, încep să scriu din ceea ce este afară. Ies trântind ușa. Mai devreme sau mai târziu voi intra din nou. Prea târziu pentru fraza de mai sus. Deja am intrat. Nu-i deloc liniște aici, înăuntru. „Mai potolește vulcanul din tine. Tu ai vulcan enorm în tine.” îmi spunea Horia. Posibil. Nu prea mai știu cum să-l potolesc. Parcă întreg Timpul, condensat, îl trăiesc pe tot deodată. Îl inhalez dintr-o singură inspirație. Simt în mine prezența trecutului și a viitorului într-o îmbinare perfectă, integrate în prezent. Parcă viitorului nu îi pot simți gustul. Dar senzația asta străină ce pe cerul gurii cred că el este. Nu pot renunța la iubire. Fără iubire nu pot trăi. Am pus degeaba ceasul să sune. Speriat de atâta liniște, m-am trezit singur. Visul m-a trezit. Liniștea din el. Prea mult.... Am rămas tăcut, privind tavanul. Tăcere. Dar nu liniște. Nu oamenii m-au dezamagit. În ceea ce mă privește, ei nu au nici o vină. Sunt singurul vinovat. M-am săturat de mine. Mai am să mă ridic de la masă. Cine-mi va ura „să-ți fie de bine”? (Acum a sunat și ceasul. Pentru a doua oară.) Plouă. Parcă ar fi prima poaie pe care o trăiesc. Particip la ea. O respir. Iau forma ei. „Fiu’ ploii”! va urma *** |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate