poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1725 .



Vise roz de sapun
personale [ ]
Amintiri scapate de sub centura cenzurii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clarissa ]

2004-07-03  |     | 



De ce m-or fi năvălind pe mine amintirile adolescenței acum, nu pot să-mi explic. de cele mai multe ori, se întîmplă să ne ciocnim cîteodată de lucruri, chiar de urme, care ne amintesc cu sadism de un trecut, spre care privim cu o milă inexplicabilă. Uitîndu-mă spre acest trecut, mă revăd, imobilizată, cu capul lovit de trotuar, desfigurată de frică. Aceiași scenă, dar alte decoruri. O mașină, vrea să treacă peste mine și nu pot să opresc reacțiile ucigașe ale femeii nerăbdătoare, ce m-ar face parcă, una cu pămîntul. Doamne, ce i-am făcut? Mă uit la ea mai bine, se oprește ditnr-o dată caruselul de gînduri, îngheață viața în mine! Încotro a pornit cucoana aceasta grăbită, sfidînd regulile rutiere? Această scenă a morții imaginate, trăite "pe rece", am mai trait-o odată, demult, în 1983, în februarie. Amintirile încep să năvălească în mine cu viteza luminii, ca o carte răsfoită la repezeală de o mașină programată. În cîteva fracțiuni de secundă, mi-am retrăit toate cărțile memorate ale copilăriei și ale adolescenței, oprindu-mă, la acele scene de groază, din februarie, 1983, an fără importanță pentru oricine, numai pentru mine ,ca o tăietură brutală în memoria sfîșiată.
Eram încă pe trotuar, ochii mei erau parcă orbi, mă scufundam într-o mare neliniștită de umbre, trasă cu o viteză uluitoare printr-un tunel, spre adîncuri necunoscute.
Am murmurat doar în gînd, poate: "Nu vreau să mor, nu am decît 18 ani. Și chiar dacă mor, de ce merg în iad și nu în rai, pentru că sînt castă, nevinovată, bună, nu am făcut nimănui rău!?"
După cîteva secunde, am simțit o lumină uriașă care devia din mine și exploda în particule mari. Mă trezisem, căzusem în noroi, acele particule erau stropi de apă de ploaie amestecate cu noroi. M-am ridicat de pe trotuar. Cărțile din mapă erau aruncate de-a valma pe trotuar, șapca albastră de ștrengar și fularul roșu erau ferfeniță sub roțile mașinii peste a cărei capotă sărisem cu curajul unui cascador profesionist. Sapca mea preferată, copiată după a lui Ceaușescu, pe care o purta în vizitele de lucru.
fiecare detaliu vestimentar îl am încă în memorie: cămașă verde-albastră în carouri, "geacă" albastră din piele de șarpe, jeans maro, cizme lungi , așa cum poartă cow-boy-i...
Mereu mă îmbrăcam așa trăznit, fără gust, spre ilaritatea colegelor care purtau mereu haine moderne și scumpe.
hainele mele erau în acel punct al trezirii la realitate rupte,murdare...Mă gîndeam cu durere la șapca mea ștrengărească, pe care o purtam cu plăcere, atunci cînd î-l maimuțăream pe Ceaușescu, imitîndu-i cuvîntările în fața tovarășelor din căminul de fete al liceului de arhitectură, de pe strada occidentului, făcîndu-le să moară de rîs, numai văzîndu-mă îmbrăcată așa. Cînd luam ziarul în mînă și-l imitam pe ceaușescu, dînd din mîini cu înfrigurarea patosului revoluționar aprins, simulat, toate spectatoarele mele se țineau deja cu mîinile de burtă, de rîs.
Cu pași nesiguri, m-am ridicat de pe trotuar, încercînd să scap de presiunea gîndurilor de tot felul. Erau mulți oameni adunați acolo, ca la bîlci. Șoferul, un tînăr cu mustață, zîmbea ca un prost, un barbat de vreo 25 de ani, cu ochelari, cu nas mare și cu fața urîtă, ciupită de vărsat, se uita la mine speriat. M-am ridicat singură, m-am îndreptat spre barbatul cu ochelari, care a rupt-o la fugă, lăsîndu-mă la mijloc de drum, fără să se gîndească la consecințele unei noi căderi pe trotuar. M-am simțit jignită de atitudinea grobianului, a lașului care nu voia să mă ajute și mi-am adunat cu grijă cărțile de pe jos, împleticindu-mă. Un barbat de circa 50 de ani, m-a condus pînă la mașina infractorului, acesta m-a însoțit pîna la spitalul de urgență și amîndoi m-au lăsat acolo, pe " mîini bune". Mi-au fost făcute analize, electroencefalograme, radiografii, nu apărea decît o mică fractură la piciorul drept, atît. Mi s-a promis, că peste două zile, voi părăsi spitalul. Dar m-am înșelat, pentru că, misterios, am căzut în comă. M-am trezit abia în mai ,printr-un miracol pe care nici azi nu mi-l pot explica.
Cînd m-am trezit, o soră medicală m-a pălmuit, scrîșnind printre dinți:
-De ce ai vrut să te otrăvești? Vrei să mori, ai?
O altă soră, a venit să o oprească pe cea violentă, clarificîndu-i confuzia. Vorbeau urît despre pacienți, erau nerăbdătoare și cinice.
În altă zi, o altă soră, ma ironizat:
-Dacă te arunca de la etajul trei, te faceai praf.
Nici o soră nu comenta și nu da explicații. Într-o zi, au venit părințiim mei să mă ia acasă, înștiințați de spital. Li se comunicase intr-o telegramă, că decedasem subit în urma unui accident rutier necruțător. Erau îmbracați în negru, aduseseră cu ei toate cele trebuincioase înmormîntării, o matușă era în oraș, să caute un sicriu mai convenabil, în care să mă ducă acasă. În acel moment, s-a declanșat în mine o milă teribilă pentru acei sărmani bătrîni neputincioși. Nu putusem părăsi săptămîni întregi patul de boală.
-Ce spuneți voi acolo? Eu moartă? Nu vedeți că pot deja să umblu?
M-am ridicat, m-am dus amețită pînă la baie. Aveam o cămașă de noapte cu pelerină roz, de care nu-mi aduceam aminte, așezate lîngă cadă. Le-am îmbrăcat, mi-am împletit părul în codițe pe care le-am strîns într-o cunună, pe cap. Devenisem, plină de viață.
Am părăsit spitalul , două zile mai tîrziu. Cîntăream 37 de kilograme. Am fost la control, peste cîteva zile, din cauza unor dureri cumplite de cap, un doctor de gardă mi-a spus ironic:
-Vezi, că îti cad pantalonii.
Hainele deveniseră prea largi, pentru corpul scheletic.
Treptat, treptat, imagine cu imagine,realitatea a readus timpul în prezent. Mașina verde era oprită la cîțiva centimetri de corpul meu. Semaforul abia acum arăta roșu. Am fugit o bună bucată de drum, cu gîndurile răvășite. Puteam să mor, lăsînd doi copii fără ajutorare acasă, care mă așteptau să vin de la cumpărături, să le aduc dulciuri și înghețată de căpșuni---

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!