Un biet maestru șosetar își îneca amarul într-o sifonărie, dincolo de drum...printre inevitabilele râgâieli începu să spună cum îndrăznise el să jignească o pereche de cârlige pentru resturi de cârpe prinse în perete, cum că nu-și mai aveau rostul acolo și că trebuia să le scoată, deși încă nu avea cu ce...recent încercase un nou model de ciorapi și adunase toate cârpele ce-i mai rămăseseră agățate...erau unele de-un roșu aprins, mai erau altele cu picățele în dungi și altele cu niște ochi mari pictați în albastru, foarte mari...voia să le înnădească, altfel nu-i ajungeau nici măcar pentru o singură pereche...numai că și-a dat seama imediat că nu se potriveau absolut deloc, nici toate trei modelele la un loc, nici luate două câte două...unde mai pui că și foarfeca îi cam ruginise și nu prea mai tăia, ba îi distrugea materialele...ceee... mai visa el la mașinăria aia din tinerețe cu care fusese logodit și care mergea perfect, numai că fusese nevoit să se departă de ea, fiindcă nu era a lui, ci era moștenirea unui verișor din străinătate...și-acum mai caută una asemănătoare, doar, doar o fi și el fericit, în sfârșit, pentru fărâma de viață ce i-a mai rămas...încă mai este în formă, deși i-a cam crescut burta și nu mai poate sta așa mult în picioare, nu-i bai...însă nu mai are mult și își va pierde speranța...poate se va mulțumi, totuși, cu ce i-a mai ramas și lui...