Mugurii infloresc, soarele rasare, norii se preling pe cer, anii trec si ei, ca si mugurii, ca si anii. Se pune punct... si de la capat, iar si iar...
Ma cuprinde o tristete goala. Sa port probabil un blestem in sange? Blestemul stramosilor mei? Ma usuca treptat, neincetat, pana sub umbra crucii. Simt in trupul meu trandafiri ofiliti ce-mi spinteca inima, simt umbra mortii lipita de spate. Tecutul, prezentul, viitorul sunt doar fraze lipsite de inteles si de culoare. Aceleasi particule de viata respir, aceleasi vise visez si aceeasi lupta o duc cu aceleasi fantome. Destinul meu se rezuma la "aceleasi" adverbe demonstrative.
Nici macar nu stiu cine sunt. Cateodata imi vad adevarata fata si nu este deloc un tablou placut; ochii mei mari carora le cad prada toate obiectele pe care le dezbrac de aparenta si carora le patrund esenta fara nerusinare - ochi mari, brazdati de vinisoare rosii, cu pupilele contractate pana la o concentratie dureros de punctiforma; maxilare care scrasnesc de furia cauzata de propriile-mi temeri, maxilare care musca din ceilalti pentru a nu-mi manca propriile-mi temeri si carente. Dar cine va stii cate fete am?
Traiesc - muribund - orbind prin intuneric. Imi pasa mie de cineva? Ii pasa cuiva de mine? Nimanui nu-i pasa de nimeni. Ne taram lesurile sangerande prin intuneric, cautand o lumina, o sansa. Ne lovim unul de altul cautand scaparea, bajbaind dupa mantuire; cautand o minuscula si insignifianta faramitura de fericire.
Oare ce e fericirea? O raza de lumina blanda si calduta, un fulg orbitor de o clipa sau o trapa ce ascunde haosul?
Si mugurii infloresc din nou, soarele rasare iar, norii se preling pe cer, anii trec ca clipele, oamenii mor ca frunzele. Dar noua putin ne pasa. Unii spun ca traim pentru a ne naste, altii ca ne nastem pentru a muri. Totul este simplu ciclu, in care noi suntem un mic si simplu angrenaj dintr-o imensa masinarie - Universul.
Cine ar mai dori sa renasca, cine ar dori sa traiasca o noua viata? Poate unii dintre noi vor fi oameni, poate unii vor fi corbi, altii caprioare, lupi sau simple furnici. Poate unii se vor naste morti, altii se vor naste starvuri din care se vor infrupta corbii si hienele... si oamenii. Dac ar fi, eu unul as vrea sa fiu pui de vant, sa ma preling pe trupuri nude, sa intru in fiecare atom, in fiecare suflet si sa cunosc tainele ascunse ale oamenilor: temerile, visele, crimele, tradarile, vicleniile, egoismul... Sau... mda... ce-ar fi sa nu mai fiu deloc? Nimeni si nimic, nicicand si niciunde, vesnic neant; o entitate nedefinita... un gol de aer...