poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-10 | |
Totul a început cu un timbru pe care copilul, în clasa a III-a, l-a găsit într-un plic cu alte imprimeuri poștale. Un timbru din Zanzibar. Zanzibar! Uuau! Ce nume! Ce rezonanță! Cât mister! Era fascinat de descoperire. Paginile atlasului foșneau în excitare la graba cu care el căuta punctul de pe planetă purtând acest nume. Peste câteva săptămâni, timp în care s-a obișnuit cu statutul de unic proprietar al unei mărci poștale din Zanzibar, întru invidia copiilor de pe stradă, a tranzacționat timbrul cu unul pe care scria mare “Louisiana”. Pe vremea aceea nu știa că Lousiana făcea parte din Statele Unite.
Aceste fotografii, demult imprimate, dar neșterse din albumul memoriei, se perindau prin fața ochilor mei în timp ce vaporul se apropia de intrarea portului, într-un apus în care superstarul sistemului solar își anunța retragerea sub cearceafulul roșu satinat al mării, pe care Doamna Boare încă mai încerca s-o netezească de ultimele încrețituri. Mica insulă de lângă coasta de est a Africii, la vreo 5 grade sub Ecuator, nu sare în ochi, mai ales că umbra imensă a Madagascarului o estompează cu desăvârșire. În ciuda acestui detriment, cele două petice de pământ apropiate, celălalt fiind Pemba, au fost puncte importante de intrare pe continentul negru. Istoria insulei a fost colorată de urmele de sânge a nenumăratelor națiuni. Sclavii, fildeșul și condimentele au transformat insula într-o monedă râvnită de aventurieri și negustori începând cu neamuri de asirieni, indieni, fenicieni, arabi, portughezi, chinezi, germani și, în cele din urmă, britanici. Toți au dorit-o, au avut-o și, în final, au pierdut-o, căci astăzi ea face parte din Tanzania. Zanzibarul este insula condimentelor. In 1818 arabii au început să cultive cuișoare și, după relativ puțin timp, micile bețișoare de lemn aromat au devenit monedă de schimb, îmbogățind sultanii Omanului, care și-au mutat reședința în orașul de piatră prin 1832. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea Zanzibarul devenise cel mai mare producător de cuișoare din lume, precum și cea mai mare piață de sclavi de pe coasta de est a Africii. Insula a fost stația terminus și peronul sufletesc unde sclavii adunați pe continent își întâlneau noii stăpâni și conspirația sorții. În medie, cam 50.000 de sclavi în fiecare an își amestecau respirațiile în subsolul răcoros, dar cumplit de scund, al halelor de sub piața de oameni. Cum să te revolți dacă nici măcar nu puteai sta în picioare? Caravanele negustorilor de oameni porneau de-a lungul coastei continentale și cutreierau teritoriul, cumpărând sclavi de la șefi locali sau, uneori, chiar capturându-i din mers. Legați cu lanțuri și încărcați în special cu fildeș, sclavi în coloane nesfârșite mărșăluiau înapoi la Bagamovo, de unde erau transferați în Zanzibar, ca mai apoi să fie vânduți. Tot de aici, din Zanzibar, doctorul Livingstone și-a pornit expediția de căutare a izvoarelor Nilului, și tot aici și-a început campania de abolire a sclaviei. Zanzibar city, în care rămășitele opulenței apuse se reflectă încă în bălțile somnolente din carosabil, întâmpină călătorul cu aerul indiferent al orașelor care au fost molcomite de intensă durere. Am retrăit pentru o clipă un deja-vu, dar de fapt era un flash brazilian în care culoarea cu note africane a Salvador-ului do Bahia revenise plină de viață. Orașul de piatră, zona veche din Zanzibar city, s-a schimbat extrem de puțin în ultimele două secole. Clădirile de două sau trei etaje construite din coral sunt preponderent în stil arab. Fiecare casă poartă amprenta sufletească a primului proprietar care, mândru de acuitatea lui comercială, a încercat să epateze faraonic. Sedimentele bogăției generațiilor trecute se regăsesc pe lângă vestigiile de piatră și în sutele de porți de lemn înnobilate cu sculpturi. Cu cât averea proprietarului era mai mare, cu atât decorațiunile intrării erau mai somptuoase. Unele porți sunt prevăzute cu ținte de alamă. Aceste imense pioneze cu capete conice aveau rol pasiv de apărare în cazul în care atacatorii ar fi folosit elefanți de luptă pentru a forța intrarea în palat. Originea acestei tradiții este indiană, țară unde astfel de porți pot fi văzute și astăzi străjuind intrările maiestuoaselor palate de maharadjahi. Se spune că în orașul de piatră ar exista peste 500 de astfel de porți sculptate. Străzile sunt atât de înguste încât pe multe dintre ele mașinile nu se pot strecura. Mai păstrează aerul melancolic, ușor stafidit, al unor epoci trecute. În prăvăliile minuscule cu marfă multicoloră, înghesuită între pereți până la nordul cartografic, călătorul se simte transpus în poveștile din 1001 de nopți, chiar dacă uneori sâsâitul gazos al unei sticle de Coca Cola proaspăt deschise îl catapultează în prezent. Hotelul “Spice Inn”, unde am găsit o cameră, era decorat în stil indian, fiecare încăpere fiind unică în felul ei. Atenția la detalii și serviciul impresionau plăcut. Am aruncat rucsacurile pe paturi și am ieșit la o plimbare de-a lungul plajei. Sute de localnici savurau seara de vineri a sfârșitului de săptămână, în aerul răcorit de evantaiul frunzelor de palmieri. Vânzători împingând bucătării ambulante se întreceau în teribile oferte culinare în care culoarea locală se îmbina perfect cu misterul delicat al amestecurilor secrete de condimente. Ca de obicei în astfel de situații, coeficientul meu de refuz al unei tentații alimentare a căzut vertiginos spre zero, și m-am lăsat sedus de noutate și diversitate. În prese primitive, tulpinile de trestie de zahăr se transformau într-un lichid tulbure, fără alură de racoritoare, însă plăcut la gust și aromă. Lângă restaurantul plutitor, care de fapt nu plutea deloc, l-am reîntâlnit pe Gehan, sinegalezul cu care am disecat îndoielile și temerile urcării pe Kilimanjaro și care era deja de vreo trei zile în Zanzibar. Gehan ne-a împărtășit câteva experiențe interesante trăite pe insulă. Vizita într-o plantație de condimente a avut o savoare și un exotic nebănuite. Aici se poate învăța că arbustul de mango este unisex. Plante de sex diferit trebuie să fie într-o anumită proximitate pentru a permite polenizarea. M-am spălat pe mâini cu un detergent natural - fructul unui alt arbust, cu aromă asemănătoare celei de căpșuni coapte. Yusuff, cu un zâmbet care descoperea niște dinți de o albeață strălucitoare, ca aceea a unui yaht proaspăt ieșit din docul de construcție, ne-a dat o lecție unică de botanică în peregrinarea printre arbori de cacao, palmieri de cocos și arbuști de piper, cuișoare, scortișoară, arătându-ne păstăi de vanilie, rotunjimi de nucșoară, semințe de cardamon, ginger și un numar de fructe care sunt destul de puțin cunoscute în Europa. Ca de obicei, pipăi, gust, adulmec, sparg în dinți și mă înfrupt din…cam toate. Familia lui Yusuff era proprietara acestei plantații și femeile ne-au pregătit, înainte de plecare, o masă inedită, o supă acrișoară și un pește, curry cu orez, evident totul condimentat a la maestro. Ceaiul făcut din iarbă de citronella era identic cu cel de lămâie, și a fost perfect. Înainte de plecare l-am întrebat din curiozitate pe Yusuff cam câte ore lucrează pe plantație. Mi-a raspuns “ vreo 8 –10 ore”. Văzând însă lipsa mea de reacție la aceste date statistice a adăugat cu nonșalanță: ”… pe săptămână !!”, asta cu un zâmbet propulsat de vreo 32 de DP (dinți putere) care ar fi împins instantaneu în disperare și șomaj tehnic un cabinet de dentist. Am încercat să-l vizualizez pe Farouk Bulsara, prin anii ‘50 ai secolului trecut, copilărind pe aceste străzi, inspirând acest aer pătimaș, distilat în focul purificator al aromelor de condimente. Peste ani, l-am văzut pe Farouk într-un concert, idolul necontestat al iubitorilor de muzică, interpretând în maniera lui inimitabilă “I’m the great pretender”. Atunci se numea Freddy Mercury, iar concertul era al grupului “Queen”. Suntem martori la încă o înserare rapidă, așa cum sunt la ecuator, cu aceeași naturală rutină în care un soare roșu, ca dosul fălos al masculului alfa dintr-o familie de paviani, se dă jos din palmier și coboară în mare. În parcul care însoțește ca un guler verde promenada de piatră, am stat așezați pe o bancă și am privit mult timp oamenii. Unii aveau un aer de dolce farniente în ochi, alții pășeau cu fețele îngândurate. Bărbați tineri, femei cu copii zburdalnici și bătrâni cu pielea obrazului parcă stoarsă și necălcată, fiecare ducându-și povara sau ușurința existenței spre un loc pe care toți îl numeau la fel:“acasă”. Degetul portierului, îngroșat de artrită, și cu rol de ceas deșteptător, ne-a trezit cu bătăi hotărâte în ușă, fix la ora 5.00 dimineața. Aeroportul era la vreo 15 minute de oraș, ocazie de a mai face cunoștință, prin geamul taxiului ce-i drept, și cu fațeta somnoroasă a acestui mic paradis insular. Avionul s-a ridicat aproape deodată cu soarele și în același timp cu leit motivul baudelaire-ian din poezia “Invitație la călătorie”. “La`, tout n’est qu’ordre et beauté, Luxe, calme et volupté”, care, deseori în călătorii, mi se strecoară pe furiș în gânduri. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate