Eram ruda săracă a umbrei, eram clovnul
grav, cocoțat pe tron, primind solia de pace
a înserărilor din mahalaua Nisipului,
eram lucrătorul cu ziua pentru gloria
deșartă a cărnii, eram pierzătorul.
Plîngeam și-mi fluturam singurătatea
ca pe-un stindard al resemnării,
al înfrîngerii.
Închinasem Cetatea Neamțului regelui polon
al tristeții.
Tristețea mă copleșea
ca o armată de lacome termite, ca o haită
de înfometați pirahna.
Îmi trădasem toți prietenii, bunii mei plăieși
ai speranței.
Pierdusem toate bătăliile posibile și tu
nu mișcaseși nici măcar un deget pentru cauza mea,
înger păzitor, minune blondă!
Te pierdusem pe tine și nu mai aveam
chiar nimic de pierdut
pentru că nu te aveam decît pe tine.
Cerșeam lumină pe la colțuri de stadă.
Strîngeam bani albi pentru zile negre,
pentru zile fără lumină,
pentru Marea Zi Neagră ce o să vină.
Pe drept cuvînt, puteam fi declarat
premiantul ratării.
Pierzîndu-te pe tine, deja declanșasem
greoaiele proceduri de intrare
în faliment.
Pribeag, căutam un loc unde să mă
tîrăsc și să mor.
Descoperisem tăcerea ca pe-un providențial
azil de noapte,
mă aciuasem într-un colț,
departe de larma mai marilor zilei.
Orfan de tine, mîngîiam tăcerea
ca pe-un copil orfan,
fără să știu că tăcerea e un strigăt
de durere,
putrezit în smîrcuri, aidoma
unui ostaș căzut în ambuscada
ceții, la Podul Înalt.
Fără să știu că tăcerea e un strigăt
de durere
izvorît din chinurile materiei, la facerea lumii,
un strigăt ce-a rătăcit drumul
spre noi.
Închide odată pleoapa plopului ăsta,
plăpînd și fără soț, îngere!
Trage cortina peste ratările mele,
peste fața de înecat a zării,
să nu mă mai vadă nimeni
cum mă tîrăsc să mor singur
în cimitirul de alge
de la marginea mării…

15 ianuarie 2000