Cand eram mica si eram bolnava eu totdeauna preferam injectiile in locul pastileleor! De ce? Pentru ca atuncea stiam sigur ce se va intampla, stiam ca prima oara voi simti o intepatura mica dupa care durerea se va disipa in tot corpul pana nici nu mai stiai ca exista! Pentru prima oara in viata eram sigura de ceva, de viitor,stiam ca doar asa se pote intampla si nimic nu se va schimba! Aflasem o necunoscuta din mult prea ampla ecuatie a vietii!
Tot cam asa e si acuma! Prefer ceea ce e sigur, ceea ce am experimentat de atatea ori incat nu mai are nici un secret! De aceea prefer sa fiu trista, sa ma pierd in culorile apusului fara ca cineva sa bage de seama, fara ca cineva sa-mi auda plansul, sau rasul! Sa visez la paradis totusi nevrand sa-l ating vreodata de frica sa nu ma pierd in lumea bucuriei, caci acolo nu as sti ce sa fac, cum sa reactionez! Asa cunosc inca o necunoscuta, sunt sigura de inca ceva si stiu inca o secunda din viitor!
Si atunci ma bucur! dar doar pentru o secunda ca apoi sa revin la starea mea de zi cu zi! Dar nu e rau sa fi trist, sa-ti pleci capul peste lacrimile ce nu te lasa sa privesti cerul! Nu e rau sa visezi apusul cand defapt tu simti sfarsitul! Mie nu de asta mi-e frica...mi-e frica de ziua in care cerul va fi senin, nici cel mai mic si superficial nor sa nu se vada la orizont! Ce motiv voi mai avea atunci sa fiu trista, ce necunoscuta voi mai sti eu atunci?