Fu' relatie, nu fu', tinu un an jumate interactiunea si a avut o gramada de amanunte, a crescut cu sentimente, cu prea multe iluzii, in cuvinte si vise care mai de care mai false, s-a dovedit acum. Prima oara, cica ar durea mai tare decat de obicei, e inca singura, asa ca nu ma pot pronunta. Dar cu siguranta ca doare insuportabil, de fiecare data altfel, intotdeauna infinit. Nu primul raport sexual, ci prima data cand iti rupi din suflet bucata cu bucata si-l daruiesti, fara clipire, iremediabil intreg, pana la final, moment care in contextul actual s-a desfasurat fara explicatii, fara regrete, gol de sens, de sentimente, de timp si mai rece decat un sloi. De altfel, asa e frumos si firesc...oamenii uita si iubirile-s oricum depasite. Sentimente au toti si se pot fabrica in fiecare zi, din cele mai sincere si mai provizorii, in functie de dorinte, principii sau idealuri.
Natural, am jelit, am plans l-am cautat pe daruit, m-am aratat rece, indragostita, sarcastica, nepasatoare, ranita, totul fiind inutil si ridicol asa cum era evident. Eu nu stiam si nici nu-mi pasa. Eram obisnuita sa ii pese de fiecare data, sa multumeasca, sa ceara iertare si sa-si ia inapoi locul in sus numita "interactie". De altfel, toate posturile erau abordate in functie de starea de moment, pentru mine, si nu aveau in spate nici o stratagema pentagonica. Era doar desfasurarea unui egoism infantil si naiv. Doar e prima oara si nu cunosc codul comportamentului non-ridicol al grupului de cupluri destelenite 'eroic'. Pana acum cateva minute chiar traiam cu senzatia unei reintoarceri spectaculoase, in conditiile in care eu ma dadeam de trei ori peste cap si ii satisfaceam idealurile exact ca in bancurile cu zane. Numai ca oamenii nu-s niciodata prosti pana la capat, probabil doar pentru a demonstra starea fundamental incompleta a naturii umane... poate doar din cauza de putin noroc. La mine norocul s-a intamplat dupa cum urmeaza: aseara descopar cu indignare si furie calma ca daruitul isi alinta proaspata achizitie in modul frumos in care o faceam eu in fiecare zi dinaintea momentului numit eroic. Primul impuls a fost, evident, sa ii explic in cateva "cuvinte" simtamintele momentane, dar considerand, de data asta, ridicolul, m-am abtinut. Pana la urma mi-a trecutsi asta si i-am trimis un mesaj, care suna asa: "Cum ti-ar placea sa vezi ca imi alint si noile "achizitii" bloscutza, papucel sau copil? Nu este o intrebare retorica." Drept raspuns am primit a doua zi un "nu m-ar interesa, punct" Si daca-i punct, punct sa ramaie. Dupa un "ia du-te tu dracului cu sentimentele mele, ce-s pe drum deja, cu tot" am concluzionat ca, interactiune, in sensul ad-literam al cuvantului, de data asta, nu va mai pupa niciodata. Niciodata.

Si totusi lucrurile s-au schimbat iar. Nu ma mai doare existenta lui. L-am inchis undeva in mine si l-am uitat acolo. Imi mai amintesc cateodata de el, dar nu cu durere ci cu un zambet calm. Cred ca nu-l mai iubesc si-mi face bine gandul asta. Imi amintesc momentele noastre calde si doar frumosul dintr-un trecut aruncat atat de departe incat parca nici macar nu-mi mai apartine. Eu am iubit si e placut sa realizez ca sentimentele se pot transforma. Ranile mele naive sunt acum niste umbre aproape dulci. Am fost fericita si trista si ranita, acum sunt impacata cu tot si nu mai vreau nimic.

Pacat ca, odata cu sentimentele pentru el, am inchis orice posibilitate de a mai simti. Nu tine de mine sau de vreo dorinta constienta. S-a format o crusta pe care nu o mai pot indeparta. Nu stiu daca e vorba de o simpla neputinta sau de teama de a nu sangera din nou. Chiar nu stiu. Imi vine sa zambesc intr-una. E atata pace in mine incat parca nu mai sunt eu. Imi place starea asta alba, atat de calma si aproape volatila. Noapte buna..

Mi-am amintit din nou de tine! Mi s-a spart iar sufletul si doare iar rana scrijelita de tine, frageda, fierbinte si amara.Toata crusta aia nu mai face decat sa zgarie si mai rau locul pe care se prefacea ca-l protejeaza cand eu ma prefaceam ca te uit, ca nu te-am iubit, ca nici n-ai existat. Si tu existi si eu nu te uit, si am sa te iubesc, asa cum ti-am promis cand eram mici, mereu.
Alergi, iti zdrobesti degetele de bolovani, te ridici, continui, dar te intorci mereu printre aceeasi bolovani. Si odata intrat acolo nu mai iesi niciodata, niciodata..

"Te urasc din tot sufletul acum, stiu ca nu neaparat din motive obiective si poate ca nici n-as sti sa le numesc, dar m-ai dezamagit exact ca un om mic si neinsemnat. Pana acum, indiferent de ce se intampla intre noi, erai demn de admiratie, acum te urasc pentru ca ai devenit un mediocru." Si nu e ura, ti-am spus asta pentru ca altfel n-ai intelege ca nu mai valorezi nimic in ochii mei. Aproape ca nici mie nu-mi vine sa cred cand scriu acum, dar e adevarul meu din acest moment. Imi mai amintesc acum de tine ca de un strain, imi amintesc ce simteam pentru tine, dar sunt amintiri..ciudate si inexplicabile. Din inertie mai spun toate astea referindu-ma la persoana a doua. Acum refuz sa ma mai justific, sa mai recunosc ca ai insemnat ceva in existenta mea. Gandurile tale apartin altcuiva, iubesti pe altcineva, ai muri daca altcineva ar inceta sa te iubeasca. Oare ea ti-ar da voie sa mori? Stiu ca acum pare ca mai simt ceva din trecut si probabil ca e o oarecare urma de gelozie, dar e doar o aparenta. Cred ca de fapt e o ramasita inca nestinsa din sentimentul ca imi apartineai, o urma a inertiei. Doar atat, insa. Chiar nu mai esti important si nu-ti mai vad chipul cand ma gandesc la tine. Vad o banca pe care zambeste o fetitza dulce..la tine. Nu! Asta mi-am amintit doar acum. De obicei te vad ca pe o umbra pe care nu mai incerc s-o deslusesc pentru ca nu ma mai intereseaza.
Multumesc ca n-ai stiut sa-mi spui altceva decat sa am grija de mine cand ti-am spus ca te urasc. A fost un sfarsit bun!

Au trecut doar cateva minute de la ultimul paragraf. Intre celelalte e diferenta de saptamani si chiar de luni. A citit altcineva asta si mi-a spus adineauri.."Se vede ca l-ai iubit mult, poate ca nu te merita!" Te-am iubit atat de mult incat nu mai puteam respira, stii si tu! Uitasem cuvintele astea.. Cine te-ai crezut sa-mi faci atat rau??! Mi-ai strivit sufletul si vreau sa te simti vinovat. Vreau sa-ti para rau! Vreau sa ma uiti! Si sa iti inchipui ca nu am existat in mintea ta mica. Ma imbolnaveste gandul ca cineva ca tine e atat de ipocrit incat sa isi mai aduca aminte de persoana pe care a ranit-o atat..Cui ii pasa daca involuntar, cand s-a intamplat in cel mai profund si dureros mod cu putinta? Vreau si eu raspunsuri reale la toate intrebarile pe care ti le-am pus..si la cele pe care nu ti le-am pus. Sunt foarte constienta ca nici macar capabil sa mi le dai nu esti, daramite sa mai posezi si dorinta de-a o face.
Daca asta ajunge la tine inseamna ca sunt o idioata.