Continua-ti mersul inutil prin ploaie... oameni trec pe langa tine ca niste umbre, ca niste sageti…trec rapid printre aschiile fine de cristal care strapung aerul trist si umed… fara macar sa se uite la acest copil ratacit in ploaie si mangaiat numai de lacrimile sale… Singurul care il intelegea s-a dus si el. S-a stins undeva departe de el, intr-un pat rece de spital, cu poza lui in portofel…cu gandul la el…L-a iubit mai mult decat propria-i viata, pana in ultimul moment… copilul nu stie daca a suferit, daca a plans…sau macar daca a stiut ca moare. L-a sunat pe copil inainte sa moara si amandoi stiau ca este ULTIMA data cand isi aud glasurile sugrumate de hohote de plans in aceasta dimesiune. Da, stiau… si cu toate acestea, vorbeau despre VREME…despre conditiile din spital… si nu despre cat de dor ii este unuia de celalalt cu toate ca inimile lor sopteau asta incontinuu, in ganduri neschimbate. Sufletele lor comunicau sub masca convorbirii telefonice de-a dreptul ridicole. Cerul mi-a ranjit cu ironie. I-am zis ca o sa fie bine. Nici macar eu nu credeam asta.