Revoluția decembristă m-a prins acasă la țară. Aveam doar 12 ani. Ai mei bătrâni tăiaseră porcul de Crăciun. Așezați în mijlocul camerei „de zi” din bătrâna casă de țară îndesam carnea de porc în mașina de tocat rotind manivela acesteia cu mulțumirea unui lucru bun în curs de efectuare. Chipul osos al bunicii mele se schimonosea aproape imperceptibil de fiecare dată când trebuia să schimbe mațul de porc, suflând în el aer cu gura, apoi înghesuindu-l cu grabă în pâlnia mașinii de tocat.
Muștele își făcuseră treaba bine cu timpul pe capacul furniruit al televizorului și-l asortau perfect cu restul mobilierului ponosit si sărăcăcios din camera „de zi”. Ai mei, iarna în timp ce-și făceau treaba prin casă obișnuiau să lase pornit televizorul sau radioul, probabil pentru a mai sparge tăcerea ca o ceață prin care mai răzbăteau doar mieunatul pisicii și trosnetul de pat rupt al lemnelor din sobă.
Bunicul meu, mai tare de urechi sta tolanit în pat, în altă cameră, ascultând înfundat radioul „Gloria” pe care și-l ținea întotdeauna lipit de ureche în chip de pernă. Televizorul mergea fixat de regulă pe bulgari. La aceste ore de dupamiază aveai toate șansele să prinzi câteva ore bune de muzică populară balcanică autentică din cimpoi. Acum era însă pe TVR. Un nene puțin chel promitea pâine si curent la oameni, cu capul încadrat fix în gaura unui drapel agățat în spate [De ce-or fi gaurit steagul frate?]. Altul, mai tânăr, care părea fără gât, cu un început ușor de chelie, cu o față prelungă ca de cal promitea libertate. Îmi puneam întrebarea dacă și tata va putea fura la fel de multa motorină de la CAP ca și nea George ale Mane. De fapt această întrebare i-o puneam și lui tata, destul de des, mai ales in lungile luni de iarnă, atunci când ni se sfârșeau lemnele de foc și intra în funcțiune soba pe motorină ce mergea întotdeauna fix trei ore pe zi, seara. Răspunsul lui sec și invariabil îmi trezea în cap și mai multe întrebări la care nu găseam raspuns: „Nu pot fi mă atât de nenorocit ca ăla. Ãla a băgat oameni la zdup. Paștele măsii de mâncător de rahat” Erau singurele situații în care-l auzeam pe tata înjurând. Mi-am dat seama destul de timpuriu că a-l compara cu nea George era cea mai mare jignire pe care i-o putem adresa, deși știam că la nea George este cald. Pe coșul subțire din țeavă de inox, plasat în centrul acoperișului casei cu multe camere ieșea în permanență fum negru de motorină incomplet arsă. Acolo am vazut pentru prima dată un covor persan în ajunul unui an nou când, porniți cu sorcova l-am sorcovoit pe piept pe nea George într-un hol „ca să nu-i murdărim și celelalte covoare din casă”. El sta bățos, cu pieptul ieșit în afară din care răzbătea un hârâit tabagic, mândru parcă de faptul că-i vizitam monumentul, fie chiar și in hol. Nu mi-am dat seama niciodată ce anume ura tata la acest om cu fața ca de piatră vânată: huzurul în care se lăfăia, faptul că era „mâncător de rahat” sau ambele. În lungile nopți de iarnă însă, când mă confundam cu lupul singuratic al lui Jack London și-mi înghețau tălpile in ciorapii din lână împletiți într-un cârlig de bunica, mai zaboveam uneori cu gandul la coșul subțire din țeavă de inox al lui nea George.
- Hai mamica să oprim un pic. Þi-o fi foame. Să-ți pună mama sa mănânci.
- Nu mi-e foame mamaie. Hai sa terminam aici.
Îmi era foame de fapt. Dar, mă îndârjeam întotdeauna să duc la cap orice lucru pe care îl începeam și care era considerat apanajul oamenilor mari. Îmi umflam în gând penele roș de cocoș iar premiul pe care mi-l doream cel mai mult, după orice ispravă de acest fel era mulțumirea aproape de nedeslușit ce răzbătea prin ridurile negricioase de pe fața bunicii mele care păreau să-mi spună „așa mămică”. Din această cauză am învățat rapid mai toate muncile grele ale unei gospodarii. Aveam să descopăr mai târziu că odată cu dispariția recompensei pe care mi-o sorbeam ca un drogat avea sa dispară si plăcerea de a duce până la capăt un lucru.
Așa m-a prins revoluția. Împușcăturile pe care le auzeam răzbătând din difuzorul vechiului televizor îmi păreau un film prost, făcut pentru bărbați care au descoperit că mai pot fi copii. Așezați cuminți și serioși cu banderolele tricolore pe mână aidoma unor șefi de șantier în ajun de 1 Mai, cu mitralierele lor așezate în diagonală pe burți, păreau că se joacă de-a razboiul. Așa am simțit tot. De fapt, până când cârnații au fost afumați, pe ulițe nu se mai vorbea nimic de revoluție. Apoi l-au împușcat pe Ceaușescu. Aveam senzația, urmărind procesul apoi execuția la TVR, că a fost omorât dresorul șef al marelui circ pentru că începuse să muște mai abitir decât leii sau tigrii care erau scoși din cuști regulat, pentru paradă. Animalele de senzație s-au strâns și și-au omorât dresorul doar pentru a putea mușca în voie orice vizitator mai naiv care s-ar fi aventurat să-și îndese policele printre zăbrelele de nepătruns ale cuștilor vopsite strident.
Dupa Bobotează, când lucrurile s-au mai așezat, câțiva boșorogi mai gălăgioși se adunau zilnic la primărie în sat împopoțonați în costumele lor artificiale cu câte-o insignă înfiptă în piept și discutau despre Regele Mihai. Unul dintre ei neavând insigna își prinsese în patru bolduri la rever o poză cu regele decupată din ziar. L-am întrebat pe bunicu de ce nu se duce și el ca doar știam din poveștile lui că-i servise drept gardă în timpul razboiului. Mi-a raspuns sec - ăia e proști, nu mai vine ăla, are de toate - în timp ce degetele îngălbenite de țigările Carpați striveau in scumiera improvizată dintr-o cutie de conservă chiștocul.
Oamenilor din generația mea și mai cu seama celor din generațiile mai tinere nu le-a fost înșelată nici o așteptare pentru că nu aveau așa ceva. Lansați în viață ca niște sateliți pe orbită, am fost lăsați la apă cu carenele sănătoase tun dar în niște ape infestate de iceberguri. Fiecare cum poate – a fost primul crez care ne-a fost implantat ca un cip. Lipsiți total de convingeri politice, ideologice sau de alta natură, ne-am bălăcit firesc în spuza de arte ușoare ale vieții cotidiene, pentru că altceva n-am știut. Încă de mic te obișnuiești cu compromisul. N-am cunoscut nici un profesor sau dascăl care să nu-si fi spurcat penița lucioasă pentru vreo odraslă mai mult sau mai puțin bine situată social sau material. Apoi, nici cel mai refractar sau cretin elev nu mai e dispus sa asculte eruditul proclet de la catedră. Lipsa modelelor comportamentale și culturale ne-au împins către o cultură de cele mai multe ori îndoielnică bazată numai pe arta de a specula. Unde să-ți ancorezi crezurile când tot balamucul media ce ne înconjoară e bine împănat în vile și umflat în haine cumpărate pe bani mulți de pe strazile Londrei.
Am crescut înconjurați de oameni reduși de sistem la NIMIC. Numai în cărți îți poți înfige caracterul ca acul într-o insectă. După ce închizi scoarțele ce te înconjoară? Ce vezi?
Îmi place să cred că sistemul l-a transformat pe tata într-un bețiv fără convingeri, doar cu păreri vremelnice, un ins căruia îi era imposibil să-și exprime stările. Ca un bostan ce a crescut singuratic dintr-o sămânță cărată în stomacul unei ciori, născut și copt în totalitarism așteptând parcă să plesnească acum la soare în capitalism cu convingerea clară că doar ciorile vor avea parte de festin. Și muștele.
Rareori, sub tăcerea lui aproape de nepătruns mai zăream câte un strop de adevăr cules cine știe când din vreo carte care i-a scuturat sistemul filosofic. N-am moștenit de la el decât răbdarea de măgar, capacitatea de a încasa teribil de mult fără a icni, din păcate. Schimonoseala de rânjet pe care o am uneori când descopăr că firele din urzeala gândirii generației mele converg toate inexorabil catre PLÃCERE tot de la el o am.
Ancorele acestei nații au scrâșnit de câteva ori la revoluție în abisul sticlos, parâmele s-au rupt iar vasul a rămas de izbeliște. Atât de mare e deruta încât nici nu mai ști dacă am rămas toți în același vas într-o debandadă colectivă sau unii au fugit cu bărcile de salvare.
Așa a trecut acea iarnă. Cu senzația ca am omorat pe cine nu trebuia. Bănuiam ca n-am să mai merg la mare în tabere gratuite cu cercul de rachetomodele. Și așa a fost. Doar faptul că nu prea mai eram bătuți la școală era ceva nou. În rest eram la fel. Aceiași copii care înjurau în drumul spre, și dinspre școală bătându-ne cu pietre, încercând parcă să stăpânim teritorii numai de noi cunoscute, numai de noi știute. Același pachețel cu mâncare format din doua felii de pâine cu un ou ochi între ele înlocuit rareori cu o felie groasă de halva gustoasă și lipicioasă. Munca patriotică la sapă la porumb a fost înlocuită de prașilele repetate de pe ogoarele proprii. Aceeași muncă însă, același profit. Președintele de la CAP a devenit primar iar fostul primar s-a privatizat. Și nea George a rămas același. O singura dată, la o dispută politică de cafenea pe tema foștilor turnători a încasat vreo trei palme de la tata. Nici măcar pumni n-au fost. Într-atât de mult își reorientase nemulțumirile, frustrările, disputele interioare, către alți hoți, către alți gangsteri mult mai abili, mult mai pretențioși și mult mai îndepărtați cu cârciuma.