Cind serile sunt prea senine, dupa zile prea ploioase, chibzuiesti
indelung si tragi o fuguta pina la munte. Urcind un pod, ai in fata
sticlaria unui hotel, plina de soare. Intorci capul : biserica din
spate e incadrata de copaci cu iz secular si, mai sus, doar cer portocaliu, deci soare, si nori, multi, pufosi, negri, gri, norii mei... In fata, munte, in spate munti, in stinga munti, in dreapta dealuri...

Uiti si semne de circulatie si tot si tii drumul care te a/trage. Nu stiu daca e vorba de instinct, dar nu cred ca poti gresi... Pe alt pod, ma mai opresc o data, riul involburat pare sa nu ma remarce, eu ii acord totusi atentie... si tot verdele curat din jur, inca o privire spre Soare si, mai departe.

Un santier. Mi-am pierdut banda de circulatie si ma descurc cumva. O
biserica, cea... Inapoi, dar nu pe acelasi drum. E cea mai mare crima
pe care o poti face aici; aici, fara sa gresesti, ritual inseamna doar alt si alt drum. Totul e nou, totul e minunat...

Cartier p/rezidential? Unde-or fi ambasadele? E doar o straduta
obisnuita dintr-un cartier linistit, cu bolte de copaci unind marginile drumului, si liniste, si aer, si raze de soare jucause, strecurate printre ziduri, flori in balcoane, multe flori colorate, probabil ca unele si placut mirositoare (deh, nu avem acces chiar ...). Fiecare cladire :) e la fel si cu totul altfel; bietele masini parcate pe margini (astia n-au garaj?!) sunt destul de des in pericol de a fi zgiriate, doar pentru ca este vorba de o contemplare cu capul in nori, aproape la propriu; urmeaza inocente frine de ultima clipa ... In stinga sau in dreapta? Inchide ochii si alege o directie; nu uita principiul "ceva nou"... Aer? Ai spus aer? Abia poti respira, inca un pod (multe poduri...) (Apollinaire...).. si gata! Munte, fratioare, si plingi!

Am mai fost eu aici pe munte, fara sa-mi dau seama decit ieri ca eram
pe deal(uri) :) O liniste... umbra cu raze, rasina... pietris, noroi... un izvor... fragi (intuiti) si banci... picnicuri, niste baieti alearga o minge, m-as baga si eu in jocul lor, dar e mai aproape de suflet daca ii privesc... gata, e timpul... o ultima privire de jur imprejur si evident pe alt drum spre ...casa. Citeva pedale :) si iar o oprire. O doamna cu pisica la aer, deduc eu. Ma dau interesanta si intreb intr-o germana curatica daca e motan sau pisica. Imi spune ca nu prea stie, dat fiind ca s-a oprit si ea s-o priveasca. De ce? Pisoiul nostru (am eu un motiv pentru care ii spun asa :) ) se joaca, face tumbe, sare, tisneste, se tavaleste, numai nu vorbeste... si in final se plicitiseste si incepe sa manince. Jucaria, soarecele mai precis. Ii mai arunc o privire si imi iau la revedere.

Ramine sa ghicim pe unde suntem si (da-ti pumni ca n-ai luat harta...) (nu e vorba de ratacit, sau de un alt fel de ratacit, pitoresc, calm chiar... romantic? ei hai...) da cu banu'. O intersectie de doua drumusoare, unul mai batut, celalalt, cindva asfaltat, cu ierbusoare :) (sufixul lui Creanga nu-mi da pace..), alt pod, o gara ca prin Apuseni (unde n-am fost niciodata, da' precis asa e...) si !!! blocuri... Oh, probabil un plin de aer curat eliberat din piept... La colt, un bar de cartier, 'La bunica'. Imi plac nemtii astia...

Nu simt nevoia sa intreb unde in Freiburg ma aflu si gasesc repere din belsug, dupa o scurta cercetare...
Incalc principiul cind imi amintesc ca am mai fost cindva pe acolo, ma duc sa caut o cafenea de a carei idee m-am indragostit odata (Van Gogh)... O gasesc dupa ce o cautasem intr-un sens gresit... imi amintesc, visez cu ochii deschisi, il caut prin ginduri pe Flaubert si singuratatea... fericirea e in jurul meu, nu trebuie decit s-o respir, ba chiar o vad... dar n-as putea-o fotografia... ma intorc, acelasi miros de padure, vint mingiind frunze de copaci si fata mea... si. "Ca un sunet de fanfara"... printre casute, dibuiesc o straduta pe care cu greu imi strecor bicicleta ... party! un fel de cort, niste nemti frumos imbracati cinta la fel de fel de alamuri si sunt chiar niste piese cunoscute si vechi (dar nu chiar de pe un anumit cede)... si in jur (actiunea se desfasoara linga o bisericuta), zeci de banci ca la un festival al berii... de fapt ceva
asemanator si era, beri, oameni, voie buna... un catel... perechi...
ocolesc biserica; un carusel, ca la bilci... si o alta muzica, partial acoperita de fanfara... miroase de la distanta a Franta, asa ca dau virtos din pedale, sa nu ma apuce nostalgia parisiana pe care probabil o am (e contagioasa) din carti... regasesc directia, traversez alte strazi, n-am lipsit mult, batrinelul pe care il lasasem intr-o statie de autobuz e tot acolo... si n-am iesit din poveste, vraja nu s-a rupt...globul nu s-a spart (si sper sa nu se sparga veci...), risc sa ma ciocnesc de un biciclist, in timp ce guracasc :) la o cladire renovata intre 1902-1905. O nebunie. Din nou riul, primul pod, soarele la apus in fata si imagini ale lui Dumnezeu deasupra bisericii...

Ajung la, niste fotografii incheie seara aceasta minunata (pe care n-o voi uita) cu putin flamenco si promisiuni de inregistrare, + dans si sarutari de noapte buna de la Maike.
Goana spre casa (scaunul bicicletei 'mele' e chiar confortabil...) prin noaptea senina, pat, uit sa trag perdeaua si sunt fericita de asta, vad stelele... probabil ca adorm cu zimbetul pe buze...