peste câteva zile
se va auzi un sunet pierdut
înapoi în camera mea totul trosnește ca niște oase
din când în când ridic ochii
o moarte oarbă despică aerul în jumătăți mărunte
cât să văd cum vârfurile degetelor se încrețesc
și încep să refuze orice mișcare

dincolo de ușa împietrită câțiva păianjeni
silabisesc nume întortocheate
vor acasă dar seara le duc resturi de pâine și vin roșu
când știu că sunt mai jos
îi simt plini
mai plini ca un sac de grâu

de abia atunci se face liniște
camera albă își răsucește pereții în sensul ceasului
picioarele cuiva se îndeasă zidurilor în ecouri
dispar și ele cu mai multe vieți
fiindcă sunt oameni care ne trăiesc
cu ei ne trăiesc
fiecare se face al lui
până ce lumea nu rămâne decât o fâșie lungă
și singură