nu se uita niciodată înapoi

n-am să te mai visez, își spunea, și tăcea
ca o piatră de inimă printre diamante

câteodată râdea cu pași mărunți până la lună,
asmuțea câte-un cântec trist pe la porți de vis,
lega, dezlega și lega câte șapte lacăte,

tot la a șaptea poartă plângea noaptea
dezgolită
de fiecare răsărit.