De ce pus-ai, Doamne, în piatră sclipire
De fulger, de stele, de trai împlinire?
De ce curge picul de apă din ele
Să taie, în timp, nemuririi vâlcele?

Mai tare-i șuvoiul când plânge din stâncă,
Purtând spre lumină tăcerea adâncă?
Ori focul din miezuri ce-l face să plece,
Adânc, pe adânc, în adânc să se-nece?

Cînd jarul din suflet se trece prin lacrimi,
Surzind ascunzișul, din tine, de patimi,
Rămâne în urmă privirea săracă
Și inima-n cremene-o face să treacă.