Azinoapte, cu puțin după miezul nopții, fiindu-mi sete m-am dus la bucătărie, am luat un pahar din dulap, mi-am turnat apă dintr-o sticlă, am băut, apoi m-am vârât la loc în pat, cu laptopul lângă mine. Am uitat deschisă ușa dulapului. Din dulap a căzut o farfurie. S-a spart. A produs un zgomot sec, de armă neletală. Vecinii de la parter s-au cam speriat. Au sunat urgent la telefonul potrivit: 112. Și pe mine m-a accesat unul dintre puținii hackeri care au mai rămas prin localitatea mea de reședință, anunțându-mă că a spart serverul Poliției române, că l-a transformat în chat room și că vrea să stea la discuții cu mine pe net, pentru că a descoperit că nu mi-a dat Poliția actul de identitate de trei luni, deși am depus cele necesare, iară termenul a expirat de mult. I-am mulțumit că m-a accesat, pentru că, mai mult ca sigur, după monitorizarea convorbirii noastre voi fi chemat la poliție să-mi ridic în sfârșit actul de identitate, digital sau nu.

Dimineață, la șase și jumătate, au venit mascații, Poliția, Spirul și alte spirite care m-au dus cu pijama cu tot la Poliția Sectorului 1 București, deși eu dormeam la domiciliul meu din municipiul Alexandria – domiciliu ce se află la cincizeci de metri distanță față de Poliția municipiului. Acum mă găsiți în Arestul Secției de Cercetări Penale din București, cam chiaun de cap, fără cărți de citit, fără laptop, fără televizor, fără șlapii mei cei dragi. Dar e bine, pentru că avem saltele relaxa și closet în cameră – suntem patru aflați în faza asta de „utilizator a trei metri pătrați de cap de om aflat în arest preventiv”.

Azi, completul de judecată a hotărât că sunt un pericol public și că trebuie să stau în arestul poliției douăzeci și nouă de zile. În timpul procesului mi s-a derulat în minte un film petrecut cu două săptămâni în urmă: mă întorceam de la București; la bariera CFR din Drăgănești de Vlașca o mașină a ieșit din coloana care aștepta la barieră, a luat-o prin șanț, a făcut la dreapta pe o potecă de pe lângă calea ferată, a oprit la două case mai încolo, au coborât doi oameni care au intrat în curte; un echipaj de poliție, staționat și el la barieră, a făcut aceeași manevră, polițiștii au ajuns în poarta curții cu pricina, i-au chemat pe cei doi, a avut loc o discuție, apoi polițiștii au scris ceva și au primit ceva; s-a ridicat bariera și am plecat mai departe; a doua zi am aflat, pe postul local TV., că drăgăneșteanul de la volan a ignorat semnalul de la barieră, drept pentru care a fost amendat în urma autosesizării echipajului de poliție aflat la fața locului – conducătorul auto trebuia să aștepte să se ridice bariera, să ocolească stâlpul barierei, înscriindu-se nițel pe șinele de cale ferată, pentru ca abia după aia să se încadreze, firesc, pe poteca aceea care duce către ograda lui. La sfârșitul derulării filmului am înțeles că sunt suspectul principal și martorul cheie al acestui eveniment rutier, faptul în sine făcând din mine un pericol public.

Cum deliberările completului de judecată au durat mult, judecătorii au plecat să se odihnească, rămânând să redacteze decizia într-una din zilele ce urmează. Spre seară m-au vizitat avocatul și nepotul meu. Amândoi mi-au spus că judecătorii, procurorul și polițiștii de caz s-au simțit foarte rău, că se simt stresați în ultimul hal, că pe numele lor o echipă de medici ai spitalului de psihiatrie a emis certificate de internare urgentă, cu prevederea unei perioade lungi de refacere post-spitalizare. Nu m-a frapat acest lucru, chiar am simțit ceva de genul compătimirii la adresa lor. Pentru mine m-am bucurat, oarecum egoist, că nu sufăr de stres. Sunt chiar entuziasmat, pentru că sunt coleg de „cameră” cu Gigi Becali. Dacă nu mi se întâmpla asta, nu-l cunoșteam în vecii vecilor. Pentru că nici el n-are cărți de citit, am jucat amândoi table – i-a adus nepotă-su o cutie de table. Am discutat cu el prietenește la un pahar de apă, că i-a adus nepotă-su și apă. Mi-a mai spus că nici el nu e din București, dar că nu l-a deranjat deplasarea, că a venit de la Pipera la București la volanul mașinii lui, pe un drum care îi e familiar.

Ca s-o spun p-aia dreaptă, am mai discutat între noi și altele. Gigi* mi-a spus ceva interesant: ascultă-mă bă băiatule pe mine, ce-ți spun io Becali, ce-ți spun io bă, că nu rămâne așa, să vezi că o să ne bage Uniunea asta iarăși monitorizarea aia pă justiție, de-o să ne pună sigiliu cu Poliția lor și pă parchet și complet pă puterea dă judecată! Mi-a spus asta râzând în stilul lui caracteristic ...



Notă:
* Domnul Becali mi-a spus că pot să-l tutuiesc, că-i face chiar plăcere să-i spun pe nume: Gigi.