Atunci când critica știe ce vrea
de Dan Ionescu


Aflat la al patrulea volum de eseuri, Ștefan Vlăduțescu vădește prin Mesaje și texte gânditoare (Craiova, Sitech, 2008) o viguroasă schimbare ideatică de registru. Titlul este inedit, datorită epitetului personificator „gânditoare“.
Textele includ realități care impun destin separat față de cel al autorului. Studiile pornesc de la termeni și se dezvoltă în spațiul permis de semantica lor. Un autor se poate substitui lectorului pentru că se raportează la propria ipostază de cititor. În schimb, un lector nu se poate substitui autorului. În general, așteptările de la un scriitor de ceva notorietate, sunt cel puțin de mijloc, ca într-o poveste de Kafka: pe unii, poștașul îi va găsi acasă, pentru alții, scrisoarea va rămâne la post restant, urmând ca ei să descopere mai târziu opera. La alții însă scrisoarea nu va ajunge niciodată. În orice caz, fiecare operă literară este destinată întregii critici. În ce-i privește pe receptori, aceștia primesc opera cu un sistem de reprezentări care le dă dreptul la o așteptare, care, la rândul ei, poate genera o satisfacție confirmativă ori o frustrare repugnantă. Receptarea trebuie să fie locul de acțiune al dreptului de a înțelege liber: „fiecare are dreptul de a înțelege liber“ și nemijlocit, să constate lucrul textului și direcția în care lucrează textul pentru a face transparent un mesaj. Suveranitatea naturală a comprehensiunii își are corespondentul în imposibilitatea determinării exacte a destinatarului. Textul are o tensiune mentală atemporală. Odată cuplat la ea, hermeneutul va media între mesaj și lector: „cel pentru care scrii nu este cel care lecturează“.
Cele patru secțiuni ale cărții se caracterizează prin: seriozitatea investigației teoretice, înțelegerea operelor în sistemul de reprezentare actuală a literaturității și în termenii orizontului contemporan de așteptări, lecturarea în cheie strict estetică și angajarea în a accede la mesajul fiecărei scrieri din perspectiva unicității ei limbajual-gânditoare (ca limbă și ideație). Schimbarea de registru constă în faptul că demersul hermeneutic, orientat asupra unor cărți ale literaturii contemporane, își asumă și obiective evaluative. Astfel, în prima secțiune, principala temă o reprezintă textul și aporiile textului. În discuție vor încăpea ipostazele de interacțiune în general datorate mesajului, dintre autor și hermeneut sau dintre autor și lector. Ștefan Vlăduțescu lucrează cu fișe din filosofia lui Hegel, Platon, Nietzsche sau din opera lui Matei Călinescu.
În cea de-a doua secțiune a cărții, sunt atrase în analiză volume de lirică ale unor poeți craioveni luminați de inspirație și situați în sinceritatea și onestitatea calmă a valorii artistice. Prin modalitatea interpretării, Ștefan Vlăduțescu se înscrie aici pe linia unei critici impersonale, exprimându-se cu exactitate și atenție la diferență. Spiritul critic se arată mai sensibil la lirică decât la proză. Chiar și aici însă lapidaritatea supravegheată a aserțiunii apreciative face vizibil un atașament net față de ideile critice limpezi și râvna luminoasă înspre asprimea riguroasă a diagnosticului. În căutarea gândirii poetice a textului, gândirea critică înfruntă și depășește riscul de a fi temerară și a rosti cu precizie și lucid adevărul axiologic în ce privește opera.
Atent la fenomenul literar actual, Ștefan Vlăduțescu identifică „noi resurse poetice ale reveriei“, motive de „inteligență iubitoare pentru a rămâne în cartier“ sau glosează pe marginea „lexicului de consemnare a stărilor de grație“. Ștefan Vlăduțescu prezintă autorii în raport cu „obiectul și modul meditației lor“. Eul discursiv este văzut ca stare, nu ca situare. Prin urmare, autorul rămâne el însuși în propria sferă a interesului estetic, pe care n-o părăsește decât pentru a-și afirma seducția finală, din unghi extern, pentru credibilitate. Reverberațiile eu-lui sunt atât de frecvente, încât „starea de reverie devine modalitatea de a sesiza realul“. Ștefan Vlăduțescu stabilește deosebiri clare între onirism și realism pentru că „visul ca trăire internă nu poate fi transcris; despre el se poate doar scrie. Limbajul ajută visul să intre în lume“. Intertextualitatea e o variantă de recuperare a unei părți din ceea ce se pierde la transcriere, din fascinația reveriei.
Pentru a proba originalitatea unui volum în discuție, Ștefan Vlăduțescu îi va izola elementele particulare care trebuie să fi supraviețuit confruntării dintâi cu tendințele mișcării la modă. După aceea, elementele specifice sunt descifrate cu logică și acuitate filosofice, în timp ce instanța de critic are acoperire în limbaj adecvat și judecată dreaptă. Temele și motivele numite sunt și pretexte pentru scurte eseuri al căror iz transcendental duc literatura la confluența cu alte arte.
În ceea ce privește proza și critica (secțiunile a treia și a patra ale cărții), Ștefan Vlăduțescu tinde să acrediteze ideea că o parte a efortului estetic este transmiterea unui mesaj existențial. Despre cartea lui Andrei Codrescu Praf pe drum, criticul face vizibil că aceasta este „o traversare a Americii, de la un ocean la alt ocean, pe trei rute: una a rememorării și a prieteniilor, una a punctelor de senzațional și a căutării destinului și o alta, a identității româno-americane“. Pe de altă parte, mesajul ei generic este descifrat în trecerea timpului: drumurile sunt spații pentru a călători, iar nu pentru a ne conduce la o destinație oarecare, exactă și de nerefuzat.
Se poate afirma în concluzie că Mesaje și texte gânditoare este o carte onorabilă care ține în scenă un critic stăpân pe instrumentarul său teoretico-hermeneutic (cu fundamente în H. G. Gadamer, E. Negrici, N. Manolescu și E. Simion), capabil să lucreze într-o grilă interpretațională cu largi extensii individualizatoare, consecvent în opțiunea pentru autonomia esteticului și sensibil la originale formule estetice și la mesaje existențiale.

Cronica aparuta in Revista Scrisul Romanesc, Nr. 2 / 2009