Vântul adie ușor, soarele abea răsare. Mă aflu pe peron fumând o țigară și privind cum oamenii grăbiți urcă în tren. În curând voi pleca și eu, lăsând în urma mea haosul. Nu...nu fug, am nevoie de o vacanță.
De îndată ce am auzit fluierul iar stegulețul a început să fluture mi-am luat rucsăcelul și am urcat în tren. Un zâmbet mi s-a imprimat pe față, ochii îmi sclipeau...pentru prima dată simțeam că am luat decizia corectă. Eram pe drumul unui nou început. Îmi pun căștile pe urechi, muzica îmi curge prin fiecare venă. [Guns’n’Roses – Paradise city]. Mă îndreptam spre tărâmul fericirii, acolo unde am copilărit și am avut cei mai frumoși ani din viață. Am deschis ochii, deja ajunsesem, orele s-au scurs cu repeziciune.
Cum am coborât din tren am pășit pe o alta lume. Ca să ajung la casa bunicii trebuia să traversez pădurea, la intrare în pădure era un mic garaj unde toți sătenii își lăsau bicicletele. Am căutat-o pe a bunicului și-am pornit la drum. Inspiram aer curat, admiram veverițele zburdând prin copaci. Sentimentul de libertate mă înconjura, puteam fi cine eram cu adevărat.
Căsuța mică de o culoare pală parcă mă aștepta cu brațele deschise și îmi șoptea ,,Hai să fi din nou copil”. Intru pe poartă, i-am îmbrățișat pe toți. Bunica era cea mai fericită și ca deobicei m-a așezat la masă îndopându-mă cu bunătăți. Totul era exacat așa cum îmi aminteam…curtea mare plină de flori, pisica dormind la ușa casei, unchiul făcând treabă prin curte… și bunica la umbra unui copăcel tricotând. O iubeam atât de mult, o bătrânică atât de firavă ce-avea foc in suflet și-n ochi avea lumină. Vechea mea odăiță era atât de primitoare, trezea din morți amintiri plăcute…vise și speranțe. Patul plin de jucăriile mele de pluș, tablourile realizate de mine pe pereții reci și albi, iar pe birou o poză de familie. Totul este atât de bine aici. Nu am mai stat pe gânduri și am plecat spre lac.
Mergeam…nesigură, dar cărările copilăriei mă purtau singure pe drumul corect. Stăteam întinsă pe pământul uscat, gândindu-mă la nimic, idei musteau în aer să stai și să tot stai. Murmurul apei te făcea să plutești. Trăiesc, mai râd…schițez momentul. Privesc stânca și-mi amintesc cum săream de sus în apă și cât aș vrea acuma să fim iar împreună, pierdută între prieteni. ,,Și aș da totul…totul și locul meu din rai, ca viața mea întreagă să fie o zi de mai”.
Știam că florile abea crescuseră așa că m-am dus să culeg câteva. Mergeam pe potecuțele care le știam reamintindu-mi toate jocurile jucate împreună cu prietenii mei. Deodată am zărit o tânără fetiță ascunzându-se printre copaci de un băiețel care mergea cu ochii închiși și în acelaș timp înumăra. Am privit mai îndeaproape... între fetiță și mine era o asemănare foarte mare, iar băiețașul l-aș recunoaște oriunde...vărul meu mai mare. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, zâmbeam dar totodată simțeam cum o lacrimă își croiește drum pe obrazul meu. Soarele se scufunda încetul cu încetul, am pronit spre casă înainte ca bunica să se îngrijoreze.
Tot drumul am mers cu ochii în pământ lăsându-mi gândurile să zboare. Ce bine e la țară, o lume lipsită de probleme inutile, fără ură și dipreț. Mi-am pus din nou căștile pe urechi și corpul mi se onduia pe ritmul muzicii. ,,Aveam muzică bună, fumam dintr-o țigară...în cameră doar zâmbet afară cer și soare. Și de erai acolo, pierdut și tu erai...uitai de tot și toate în acea zi de mai, dar acum s-au dus ai mei prieteni s-a dus și-acea clipă.”