Despre iluzia viețuirii
(469)
Zicem că trăim!
Dar amarnic ne înșelăm!...
În fond, noi murim încet-încet, puțin câte puțin...
Născându-se, omul deja și pornește pe drumul pieirii, fără putință de întoarcere.
Viața, cu toate cele ale ei, ne este dată cu împrumut: ca mâine ea trebuie dată înapoi...
Atunci când șederea prelungită îți este, aceasta devine, după o vreme, un chin greu imaginabil!
Bătrânețea, oricât de senină ar fi ea, este totuși suferință și trudă, nicidecum un adăpost...


Despre potolirea minții
(470)
O bună parte a bucuriei existenței noastre este condiționată de cât cutează să dorească mintea!
Ideal este să vrem cât mai puțin...
Dar săracul veșnic nemulțumit este că nu are, iar bogatul neîmpăcat este de cât are!
Caut a nu mă atașa, prea mult, de ființe și de lucruri pentru ca, mai apoi, durerea să nu fie mare, copleșitoare.
Dorindu-ne cât mai puțin, ne putem ameliora stările noastre sufletești nefaste.


Despre vanități
(471)
de ce
această trufașă goană
după bunuri
avuții
care precum fumul
se topesc
se duc
ca de vânt spulberate
fără urme
fără umbre


tăiem păduri
scormonim în subterane
ne coborâm
în fund de mare


palate construim
și scumpe limuzine
umblând în plăceri
și desfrâuri


ca-ntr-o clipită
vom trece ...


și cu cât
avea-vom mai multe
doar ura
dintre urmași
o vom crește
agoniselile noastre
sporindu-le potrivnicia


încerc
să-mi caut
pacea
necopleșirea sufletului
străduindu-mă să iubesc
doar clara
și curata conștiință




Despre amintirea apei
(472)
Omul în căutarea adevărului poate fi numit...om de zăpadă plecat în găsirea cauzei sale fundamentale care este apa. Înainte de a o cunoaște, el trebuie să accepte moartea propriei sale forme, transformarea sa într-o...baltă de apă. În fond, nimic nu s-a pierdut- totul s-a transformat doar.
Dar, oare, mai poate constata asta „omul de zăpadă”, ori își mai aduce aminte apa de vremea când era...om de zăpadă?

căldură-n gerar –
omul de zăpadă
lac de sudoare


Despre paradoxul bucuriei
(473)
Caracterul tranzitoriu al vieții este poate singurul fapt incontestabil: putem pune orice sub semnul întrebării, însă de faptul că vom muri, de asta nimeni nu se poate îndoi.
Da, realitatea că, la un moment dat fiecare va muri, lumea toată o știe, însă foarte puțini o și cred!
Din această perspectivă, orice strădanie zadarnică este; în van sunt desfătări, faime, râvne și eforturi...
Este natural, firesc, ca bătrânii să plece: fără dispariția lor, viața ar semăna cu moartea!
În esență, asta înseamnă viața: un necontenit șir de schimbări, de transformări...veniri, plecări, o perpetuă mișcare și devenire.
Dacă, oricum, cu toții suntem sortiți iremediabilei pieiri, atunci, oare, nu-i mai bine ca în locul tristeții, prisoselnice, să îmbrățișăm bucuria, veselia!?

orăcăitul
broaștei în puțul secat –
un moș se uită


Despre firea omului
(474)
Râvnitor la plăceri și lacom de avere, de cele mai multe ori necumpătat și desfrânat, omul este rău din fire.
Ceea ce remarc cu stupoare este faptul că oamenii iți iartă eșecul, insuccesele, însă niciodată nu îți pot ierta succesul!
Pe marea furtunoasă a tulburărilor nebune, cărora îi zicem viață, noi nu știm taina rostuirii chibzuite a propriei ființări, fiind într-o perpetuă stare de jale, în van încercând a ne arăta, uneori, fericiți și împăcați; da, în zadar: omul este neputincios...
Singur, în miez de noapte, sub năvala gândurilor, mă plimb în jurul lacului Ursu, împresurat de arbori golași și de puzderie de frunze adormite, veștede...
Din adâncul pădurii se aude un strigăt scurt, pătrunzător de pasăre de noapte: este buha cu țipătul ei ieșit din necunoscutul întunericului ca un vaiet prelung, străpungător.


noapte de brumar –
pe lacul încremenit
tremură luna


Despre cărți și viață
(475)
Viața reală este, totuși, dincolo de cărți, deasupra de meditații.
De aceea, mai util mi se pare să citesc printre... rândurile vieții decât să răsfoiesc pagini îngălbenite, umplute cu crâmpeie de trăiri de mult apuse.


Despre flori de gheață
(478)
Mă uit la superbele flori de gheață de pe geamul bucătăriei...

noapte de gerar –
flori de gheață strălucesc
la lumina lunii

Legat de acestea, dar îndeosebi de viața florilor vii, îmi vine în minte o remarcă cu semnificație profundă, a lui Goethe, intuind tâlcul profund al Naturii:
„Florile sunt niște superbe hieroglife prin care Natura arată cât de mult ne iubește!”
Da, până și acum când ne îngheață nasul și picioarele...


Despre mărturii ale celor neînsuflețite
(479)
Gingașe, încântătoare realități, atât de comune, încât, de cele mai multe ori, nici nu le mai luăm în seamă.
Iată doar câteva...
Primăvara pomii înfloresc; tot atunci se reîntorc o mulțime de păsări călătoare...iarba crește văzând cu ochii, ițesc galbenele păpădii, fluturii multicolori, albinele zumzăie de zor în căutarea nectarului...
Căldura verii se face tot mai simțită.
Adie zefirul...
În noapte cade o stea...
Spicul de grâu începe să devină auriu.
Rândunelele se pregătesc de plecare...
Apoi pleacă...și berzele, și ele pleacă...
Frunzele devin multicolore, apoi cad în tăcere, lăsând locul liber imponderabililor fulgi de nea.
Acum e iarnă...
Pe ulița pustie îmi iese în întâmpinare un singur om, pe care nu l-am mai văzut de un an: omul de zăpadă: tăcut, cu nasul roșu(de ger?)
Fără să-mi cer permisiunea, mă cațăr pe umerii acestuia și, ridicându-mă în vârful picioarelor culeg de pe bolta întunecată puzderie de fulgi de nea din care formez un bulgăre imaculat și rece.
În urma mea, aud pași în omătul înghețat: este...Basho care, îmi șoptește zâmbind:

aprinde focul
îți voi arăta ceva frumos –
un bulgăre de zăpadă


Despre dorințe și nedumeriri
(480)
Mintea: un car tras de cai veșnic nărăvași.
Mă tot întreb, și mă frământ, oare totuși lumea nu e alta decât eu o pot percepe?
Am mari rezerve față de oameni, cred doar moderat în sinceritatea și bunătatea lor. La origine poate că am fost plămădiți iubitori și sinceri, trecând însă atâtea ere peste noi, am fost erodați de uri și invidii, de egoism și de avariții, de prea multă cizelare prin cultură și tehnică sofisticată.
Deși aparent împreună truditori, cei mulți zac în mizerie, foame și disperare, timp în care câțiva- oare de cine aleși?- se lăfăie în avuții uriașe, dobândite prin osteneala majorității amărâte.
În ciuda revoltătoarei nedreptăți, viața merge înainte, cu îndoielile și frământările noastre zadarnice. Aș vrea, încerc să caut tâlcuri noi în locul deșertăciunilor și mizeriei lumești, în locul faimei și averii, a luxului ostentativ și a puterii, în permanență în vedere având efemeritatea vieții.


Despre interminabila hoție
(481)
Hoția nesfârșită a celor sus-puși, din astă-țară, devine intolerabilă.
Și cât de mulți sunt, Dumnezeule, și cu câtă seninătate își însușesc sume, și bunuri, colosale, fără să pățească nimic!
Nu e de mirare că biata țară, cu atâția hoți în cârcă, sărăcește văzând cu ochii, întâmpinând grave dificultăți economice și financiare.
Apoi...minciuna: a minți a devenit o caracteristică a societății românești actuale, a cărei situație tinde să devină îngrijorătoare, politica- frecvent și economia!- bazându-se pe fatidica minciună.
În drumurile mele silvestre adeseori am întâlnit, prin cătune izolate, oameni simpli, dezarmant de sinceri și binevoitori, săraci de-a binelea, mulțumiți(!) însă cu foarte puținul pe care îl aveau.
Mai nimic neavând, și fără dorințe, viața lor este- paradoxal!- senină, calmă...


Despre „nota de lucrări” a pictorului de biserici Marin Todosie
(482)
Într-un mai vechi alamanah găsesc următoarea „Notă de lucrări efectuate” pentru justificarea prestației executate, în anul 1831, de către pictorul Marin Todosie, în urma refacerii bisericii Sfânta Mina din Craiova.
Redau aici câteva ...faze de lucrări, propuse spre decontare: veritabile bijuterii lirice, mai mult decât poezie!
1. Am pus coadă nouă cocoșului lui Sf. Petru și i-am îndreptat coada.
2. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta și i-am pus un deget nou.
3. Am pus o aripă Arhanghelului Gavril.
4. Am spălat-o pe servitoarea lui Caiafa și i-am pus roșu pe obraz.
5. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele și am adăugat luna..
6. Am înroșit focul din Iad, am pus coadă nouă lui Lucifer și i-am ascuțit unghiile.
7. Am reparat haina lui Sf.Anton și i-am pus doi nasturi la anteriu.
8. Fiului lui Tobias, care călătorește cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.
9. Am spălat urechile măgarului lui Avesolom și l-am potcovit.
10. Am smolit corabia lui Noe și i-am pus un petic la fund.
11. Am albit barba lui Sf. Nicolae.
12. Am ascuțit sulița lui Sf. Gheorghe și am înverzit coada balaurului.
13. Am spălat rochia Sf.Maria.
14. Am pus coada diavolului de la Sfântul Marina și am cârpit toaca.
Este cel mai frumos poem în proza pe care l-am citit vreodată!...


Despre Pământ ca un fulg de nea...
(483)
Oare ce poate fi mai greu pe lumea asta decât pământul în sine, ca glob?
..Și, culmea, el stă(!) suspendat pe...nimic!
Dar, oare, nimicul acesta este chiar...Nimic?
Ori e „nimicul în stare de Dumnezeu”?


Despre irevocabila pereche sau: despre moarte altfel.
(484)
Născându-mă, m-am căsătorit cu Ea...
Nu a fost alegerea mea, nici a părinților mei: a fost condiția, impusă de Cunoscutul-Necunoscut, fără de care nu puteam a mă ivi în astă-lume.
La începutul conviețuirii noastre am ignorat-o, trăind cu infatuare, ca și cum Ea nu ar fi existat...
Au trebuit decenii ca să-mi dau seama că nu sunt singur, că suntem, inevitabil și irevocabil, sortiți împreunei hălăduiri, existența ei nevoie având, organic, de ființa mea.
Mă prefăceam că nu o cunosc...
Dar din viața altor cupluri îmi era dat să văd cât de necruțător este traiul cu aceste „jumătăți” ale noastre; și că nu nepăsarea față de Ea este ieșirea din impas ci iubirea ei necondiționată!
Treptat m-am resemnat, înțelegând că nu sunt singur: eu fiind deoarece Ea există, Ea fiind întrucât eu sunt!
Așa că, de la o vreme, ținându-ne de mână, zilnic putem fi văzuți plimbându-ne ca un cuplu ideal.
Ea devine tot mai posesivă, niciunde nelăsându-mă fără să fie și ea prezentă.
În aceste promenade observ că, în fapt, Ea este cu toată lumea la braț, una și aceeași, în același timp.
Și, culmea, nimeni nu este gelos pe această haină dar...fidelă(!), universală parteneră!


Despre starea cea mizerabilă a omului
(485)
Grijile și suferințele plutesc ca niște fantome în jurul meu. Imaginația mea explorează, trăiește nu doar neplăcerile momentului prezent ci și pe cele posibile, dintr-un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat, prizonier fiind al unor îngrijorări absurde pentru fapte care, poate, nu se vor întâmpla niciodată.
Resimțindu-mi acut starea de nimicnicie, mă simt o ființă jalnică.


Despre simbolul echilibrului perfect
(486)
Legea echilibrului, atât de esențială în toată creațiunea, este perfect reprezentată prin superbul simbol Yin și Yang: negru și alb, fiecare având însă, câte puțin, și din energia opusă.
În natură toate contrariile apar mereu în perechi, nimic nu rămâne izolat: fluxul și refluxul, umbra și lumina, ziua și noaptea, frigul și căldura, forța centrifugă și forța centripetă, femeia și bărbatul, durerea și plăcerea, tinerețea și bătrânețea, viața și moartea...
Nimic nu apare singur, toate își au reversul, toate sunt ”realități- pereche”.
Tristețea cea sfâșietoare, viețuiește foarte aproape de bucurie!
Lângă multă lumină este și multă umbra...


Despre prieteni și prietenii
(487)
Dacă o prietenie înseamnă o legătură strânsă între parteneri egali care împărtășesc aceleași opinii, idealuri și mijloace, ei bine, atunci eu nu am prieteni.
Zicala: „Spune-mi cu cine ești prieten ca să-ți spun cine ești” în cazul meu nu se aplică!
Cine sunt, totuși?
Sunt un om fără prieteni...
Așadar, nu sunt prieten cu nimeni; și nimeni nu mi-e prieten.
Îmi pare că nici cu mine însumi nu mă am prea bine, nefiind prieten nici chiar cu mine!


Despre o comparație
(488)
Între mine și firul de iarbă constat doar două diferențe: de culoare și de înălțime...
Despre utilitatea plecării
(489)
Moartea este gunoierul acestei lumi...
Ea vine și mătură, îndeobște, tot ceea ce este învechit, nefolositor, uzat, permițând vieții reînnoirea.
Și ce bine-i că ea există: Ce rost mai are traiul când cădem victimă decrepitudinii, insensibili la plăcerile la care încearcă să ne îmbie viața?


Despre cerul din băltoacă
(490)
Trăind în contact cu natura, într-o carieră silvică îndelungată, adeseori mi-a fost dat să-mi încânt ochii și sufletul cu frumuseți nespuse...
Cu toate acestea, însă, melancoliile și îngrijorările, de tot soiul, nu au dispărut nicicând, mintea mea neeliberându-se de temeri.
Colindând singur, de cele mai multe ori, pe coclauri, prin imașuri și poieni, am observat floarea, iarba, vântul și lumina, fluturele, melcul și buburuza...zborul păsării, clipocitul apei, săritura măiastră a păstrăvului din bulboanele apelor cristaline ale muntelui, am văzut ițirea și căderea frunzei, a acelei frunze în care mi-a fost dat să descopăr o nesfârșită lume zăvorâtă într-un spațiu infim.
Culorile frunzei mi-au sugerat anotimpurile, rețeaua de nervuri – căile vieții, ale viului.
Până și în tăcutele și imobilele pietre am văzut divina pâlpâire, iar într-o băltoacă, unde își aveau locul de scaldă mistreții, am putut vedea cel mai pur cer siniliu de primăvară, apusul apoi răsăritul soarelui, în timp ce așteptam, pitit lângă mica fereastră a observatorului, ivirea vânatului.