Iată cum li se frâng aripile. Doar visele îi mai poartă acum spre depărtări. spre ceruri. spre speranță. spre ei înșiși.
Eternitatea așteaptă. E pustie. Sigur că așa e - nimeni nu își vrea pachetul de oase și materie acolo. Nici măcar spiritul. Și totuși... se aud acorduri de culoare neagră.
Bate vântul.
Se mișcă umbrele.
Prin asta se pierd spiritele. Nu-i nimic. Ele sunt picături de lumină care fac de rușine întunericul. Acolo în întuneric domnește totalitarismul slăbiciunii. Gustul bun al speranței aici este amar și înțeapă mai tare decât oțetul mușcat de timp. Aici moartea se veștejește. Și totuși ... soarta sângerează. O barcă plutește peste ochii uscați de acum. Ei sunt jucării. Ei trebuie să atingă pământul, ca să știe dacă acesta există.
Liniștea putrezește, se transformă în chin.
Bătăi de inimă,
tresăriri de puls,
îmbătrânire a sufletului.
Se pierde Sinele.
E frig și ceața gâtuie nerăbdarea.
Plouă.
Se udă genele.
Se udă obrajii.
Se scurg picături din păr.
Așa se udă și tălpile.