Sunt o persoana de rand. Ca toti ceilalti pe care ii vedem zilnic pe strada alergand grabiti. Unde ne grabim cu totii asa? Mereu. Ne grabim sa mergem la scoala, la job, la facultate, la cumparaturi, la intalniri...Ne grabim in permanenta sa ajungem sa facem ceva mai mult sau mai putin important. Alergam sa fim in pas cu timpul, cu viata...sa ne terminam odata cu ea si nu mai devreme. Uneori din pacate viata se termina inainte sa ajungem si noi in pas cu ea. Nu e corect dar...pentru ceilalti asta e viata, si nu da posibilitatea sa plangem sau sa regretam prea mult, pentru ca nu sta pe loc, nu zaboveste dupa noi...
Incerc sa merg odata cu timpul, plang pe ascuns de el, mai raman un pas in urma sa mai las o lacrima sa curga in secret. Nu stiu ce se intampla maine, nu stiu care imi este destinul. Cred in el...pentru ca daca am putea sa ne formam singuri destinul, nu ar exista atatia oameni care sufera. Nu pot decat sa ma rog sa nu fie atat de dur...viata continua...Daca nu ar exista destin ar fi cum imi doresc mereu. Ma uit in trecut. S-au intamplat atatea, poate prea multe in prea putin timp...Viata noastra se poate schimba intr-o clipa, poate fi alta intr-un minut. A mea s-a schimbat asa, deodata...nu stiu daca in bine sau in rau...nici acum nu imi dau seama! Intr-o clipa mi-am lasat deoparte sentimente vechi, dorinte puternice, am abandonat orice insemna viata mea pana in acel moment. Pentru ce? N-o sa credeti...e tampesc, prea banal...as fi putut jura ca daca mi-ar fi spus cineva ca astfel imi voi abandona ce am realizat atat de greu pentru ceva atat de...prostesc l-as fi ignorat complet! Am renuntat la tot pentru o privire. Poate o privire falsa, dar nu o mai intalnisem la nimeni. Ochii aia sunt prezenti in fiecare moment de atunci. Sunt ochii unui om care nu are nimic special, care nu e capabil sa puna amprente vizibile in viata niciunei femei, care ar putea creea vreo drama(care dispare cu venirea altei "relatii" infantile) doar unei copile lipsite de experienta.Nu e un om preocupat de aspectul fizic, nu pare sa se streseze in a-si creea o imagine importanta. Nu se face placut in prezenta nimanui, din contra.Nu are trasaturi care sa marcheze o persoana atunci cand il vede. E un om care face parte din extrema opusa "cuceritorilor"...M-am interesat de viata lui...nu afirm nimic din ura sau cu nestiinta. Afirm parerea celor din jur si a mea. Sunt constienta de ceea ce reprezinta el, dar...privirea aia...nu o mai intalnisem. Poate pentru ca nu am avut multi parteneri, pentru ca niciodata nu am simtit un altfel de sentiment decat atractia aia de cateva zile urmata de sila. Gasisem...pe cineva important, care imi oferea protectie, care nu trecea intr-un loc neobservat, pe care orice femeie si l-ar fi dorit pentru ea...era perfect, avea tot. Am luptat pentru a intra in inima lui luni intregi, si de cativa ani era cu mine, si luptam in continuare, de frica sa nu se plictiseasca si sa ma uite...era deja universul in care ma dezvoltam. Intr-o secunda am scapat armele din mana, am uitat de orice dorinte, de orice principiu, de orice mandrie, de valoarea mea spirituala...capacitatea mea de a oferi, am uitat de tot ce eram...poate ca nici numele nu-mi-l mai stiam. Nu pot sa cred ca omul ala atat de simplu, asa ravasit, ciudat, neingrijit...m-a inebunit atat de tare, mi-a rasturnat toate ideile si sentimentele cu o singura privire. Simteam ca nu se mai opreste, ca ma priveste de o vesnicie si ma intrebam bulversata de ce nu isi ia ochii de la mine.Ma dezorienta, imi era rusine, imi zdruncina totul pe interior si nu intelegeam ce se intampla, vroiam sa ma lase in pace. Asa a continuat...nu ma puteam intoarce la omul ala "perfect" asa...imi era rusine...sa ii spun, era impotriva firii mele sa abandonez o lupta asa simplu...asa ca am incercat sa rezolv totul printr-un mesaj scurt, scris plangand.Da...plangeam, pentru ca nu intelegeam de ce fac asta, dar ochii aia ma tulburau si parca imi dadeau forta sa renunt la viata mea de pana atunci. Asa m-am lasat purtata de privirea aia...asa m-am daruit acelui strain despre care nu stiam nimic in afara de ce vedeam...Nu ma cucerea cu nimic, dar nu ii rezistam. Ma ducea intr-o lume ciudata de unde nu reuseam sa ma intorc. Cand ma privea, nu puteam decat sa inchid ochii si sa ma las in bratele lui. Simteam cum fiecare atingere, fiecare sarut, fiecare cuvant patrundeau prin porii mei. Nu ii cunosteam intentiile, dar il lasam sa intre in corpul meu pentru ca de fiecare data cand o facea nu mai stiam de mine...nu stiam ce simte, ce vrea dar aveam incredere in el. Poate vroia doar sa imi ia corpul drept un trofeu...poate eram una in plus pentru a acumula experienta...dar poate si el simtea ce simteam si eu. In afara de clipele astea nu era nimic care sa il tina in sufletul meu. Nu facea nimic sa ma atraga, dar il iubeam in disperare, poate ca am fost singura care l-a iubit cu atata putere. Nimeni nu ar sta cu un om ca el. Sunt constienta de asta. Eu in schimb eram fascinata de tot ce era el. As plange, cateodata imi pierd noptile facand asta. Nu are rost...dar plang, nu am pentru cine...dar plang. A disparut din viata mea la fel de rapid cum a aparut. Si eu simt in fiecare moment lipsa lui. Sunt sigura ca oricare ar fi viata mea...daca ar exista vreun moment in care sa apara, as arunca tot din nou...pentru privirea aia straina...i-as da iar corpul meu strainului acela ciudat care ma iubeste cu dorinta si ma duce in lumea lui ravasita...cateva clipe, apoi ma abandoneaza si pleaca iar, ca si cum nu ar fi existat. Nu cred ca pot exprima mai mult ceea ce simt...sunt detalii, dar nu ma opresc aici cu povestea vietii mele.