Prima seara de despartire
Umbrit de lumina tarzie a zilei, el statea si m-astepta. L-am zarit cum ma privea, si atunci i-am ineles gandul. M-am apropiat, si-am observat cum gandul sau se materializa in gesturi de confuzie. Nu eram eu cea asteptata, ma-ntrebam? M-a privit uimit, incercand sa ma reconstituie din fragmente de ganduri, si sentimente uitate. Am inteles din ochii lui ce ma-ntreba: tu esti cea pe care o iubesc? Tu esti cea de ieri, cea de azi, cea din gandul meu? Imi soptea ca nu e el cel care traia viata cu mine. Si ma durea cand ma gandeam ca poate ne-am reatacit pe undeva, ca ne-am uitat. Si incercand sa caut departe acel moment, am aflat ca mi-era teama de sfarsit…

A doua seara de despartire
O ploaie marunta se abatuse in acea seara. Conducandu-ma la masina, se grabea, parca impins de o forta nevazuta. Se uita la mine scurt, cu o privire fugara, predestinand parca o despartire fara regrete. Il privi-i atunci cu ochii plini de groaza, caci mi-era frica de o rupere imediata. Dar, sub ploaia cea marunta si apasatoare, el facu atunci un gest neasteptat. Se opri. Atunci, parca timpul statu pe loc, ploaia nu mai cadea, seara nu se mai lasa, iar eu nu mai intelegeam… Ma privea asa, clipa dupa clipa, gand dupa gand, lacrima dupa lacrima. Ii zarii obrazul trist, si parca vroiam sa plec, sa nu mai fiu acolo. Dar nu puteam misca, nu puteam simti. Un fir alb intrezarii crescut pe orazul lui nebarbierit, un fir ce-i ascundea povestea trista. Am inteles ca sufletul lui era sfasiat de o identitate dubla, iar lupta lasase urme adanci in ochii lui. Si i-am iertat graba de fiecare data, zambind ca inteleg. L-am lasat sa plece in acea seara ploioasa din parcare, lasandu-mi sufletul sa se ascunda printre masini, belti, si lumini galbene, pana la urmatoarea despartire.