când vrei să ieși din colțul bântuit de spirite rele-spirite bune, când simți sarea în cerul gurii și ochii arzând încontinuu, sau te dor umerii, prin glezne trec ace, genunchii se tasează, când acolo în piept e tsunami, ieși
ieși pe rambla, aici nu mai ai nici corp, nici nume, nici timp să realizezi că minuscula ta identitate cât o prepeliță ar mai mai avea sens pentru cineva sau pentru ceva, nici că moartea, durerea, umbra au vreo cruce într-un capăt al vieții
nu mai vezi decât cum caldarâmul se umflă, se tot umflă, cuprinde mulțimea, haosul, larma, un carnaval al poftelor se derulează de la un metru la celălalt al arterei, de la catalunya spre port, un jemenfișism hilar
și râzi, râzi fără chip, fără nume, fără vreo certitudine a prezenței tale reale, ești un personaj al străzii, anonimul șters, niciun ochi nu se oprește pe tine decât pentru a te mai șterge o dată
deliciul tău zilnic, crema catalana, răcește răsuflarea mulțimii, exact înainte să te atingă, crema se întinde pe toată suprafața, imaginar dar nu-ți pasă, e un scut perfect pentru a-ți crea un spațiu între tine și ei, să nu te înghită, să nu intre sub pânza fragilă a sufletului
te refugiezi, plaça reial te aruncă într-o epidermă venețiană, iar confuzia arhitecturală a spațiilor e o suprafață mult mai sigură decât mulțimea haotică, decât vocile-în-cascadă, care se desprind din caldarâm, se strecoară pe sub mișcările noastre mărunte, o fericire fără pretenții, o carafă de bucurii efervescente
un pumn de boabe dintr-un om nou, nici nu știi ce va rămâne din el, dar nu contează, aici printre zidurile gotice în care te cufunzi, nimic nu mai contează

***

foto: "la rambla" - barcelona. ela, aug. 2008