Eliberarea bisericilor în Europa

Dis de dimîneață, cetățeanul Emînescu se preumbla prîn dulcele târg al Ieșilor. Dimîneața era friguroasă, și cetățeanul Emînescu se oprea dîn când în când, în drum spre biserică. Avea obiceiul ca în fiecare dimîneață, în drum spre redacția Timpului, să se oprească în fața unei biserici, să se închîne, și să între înăuntru. Era îngândurat și abătut. 38 de oameni muriseră de frig în București, între jumătatea lui undrea, și începutul lui gerar. Cetățeanul Emînescu avea o lacrimă în ochi, și o sudalmă pe limbă: "utu-i neamul nevoii!". De astă dată, dîn biserică ieși ca o vijelie o femeie măruntă, între două vârste, pe care o cunoștea: mai dădea cu mătura pe dînuntru, său pe dînafară. L-ați văzut? Pe cîne? Întrebă cetățeanul Emînescu. Pe bețivanul acela! Și femeie întînse mâna, arătând direcția spre primul felînar. De-abia am scăpat de el! Nici nu am deschis de dimîneață biserica, nici nu am întrat bîne, și a dat buzna peste noi, peste mîne și madam Otilia, profesoara de engleză de la Socola, înjurându-ne: "utu-vă-n cu.. de preoți, lua-v-ar toți dracii de nenorociți...". Cetățeanul Emînescu privi în direcția arătată de femeie, și zări un om cu mustață, îmbrăcat în suman verde, cu cizme de cauciuc în picioare. Aista să hie? Și de ce nu ați strigat jandarii? întrebă cetățeanul Emînescu. Păi și eu, și madam Otilia, suntem răcite, bâigui femeia. De-abia vorbim. Ce să strigăm? L-am dat afară cum am putut. Ne-a ajutat și omul aista...Omul cu suman verde se apropie: A plecat... Pleca-l-ar timpul! Mai rosti cu năduf femeia.


Ați avea nevoie de un mobil! zise cetățeanul Emînescu. Păi am! zise femeia. Dar l-am uitat în casă. Cu cheile, cu mătura, cu lumânările, cu toate treburile de dimineață, l-am uitat. Să nu ne mirăm de faptul că el, cetățeanul Emînescu vorbea de un mobil pe vremea aceea. Lucra doar la redacția Timpului. Da de ce ne înjură el pe noi? întrebă femeia. Cîne știe ce era în mîntea lui! zise cetățeanul Emînescu. Păi aici este biserică! icni femeia. Știu eu? zise Emînescu. Știu eu ce vedea el în aburii beției?


Cetățeanul Emînescu întră în ghereta cu lumânări, și luă o foaie de hârtie: să îl pomenim pe parîntele Cleopa Ilie. Încă nu s-a născut. Și pe cei 38 de oameni morți de frig în București. În micul Paris. În anul de grație al Domnului, 2008. Să lăsăm obol o pungă de cafea, două mere și 7 lei vechi. Papornița! Ia papornița, neamule! Ia papornița! Atât ne-a mai rămas. Poeții sunt săraci. De-aia le tremură mâna. Că sunt săraci. Și cetățeanul Emînescu ieși dîn biserică, pe gânduri.


Ia te uită! își zise el. De ce o fi înjurat bețivanul așe la biserică, și pe preoți? Nu cumva era un om care căuta, noaptea, o biserică deschisă? Să se încălzească pe gerul aista? Să primească de la Dumnzeu o brumă de căldură? Era beat! Era! Dar era beat, pentru că toată noaptea, dîn ce câștigase dîn mila oamenilor, băuse, să se încălzească! Da ia să vedem! Există în Ieși vreun stabiliment în care tot omul fără casă ar putea vîni noaptea, să se încălzească? Nu exista! Și chiar de ar exista unul, ar fi unul sîngur! Unde să încapă atâția milogi? Ce frumos ar fi să rămână noaptea deschise bisericile! Măcar în nopțile geroase! Și zilele caniculare! Șigur, ar trebui tocmit un om de încredere, de pază! Șigur, ar trebui niscai parale pentru lemne, să se încălzească o sobă! Alte parale, pentru un telefon mobil! Mai vîn și zurbagii! Altele, pentru curățenie! Pentru un bec! Dar, Doamne, câți bani se duc, în fiecare an, pe asfaltarea micului Paris? Câți, pe arme? Câți, pe programe franțuzești? Caligula, Nero? Câți pe proiecte europene, ori englezești? Câți, pe păcate? Cu ce folos? Scopul vieții noastre este viața. Viața. Viața oamenilor. "Nici-un om pe lume nu-i doar un ostrov, stîngher, și de sîne stătător. Fiecare om este o bucată dîn Univers, o părticică dîn întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgare, Europa e împuțînată, așă cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moșia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mîne, fiîndcă mă aflu cuprîns în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: Pentru cîne bat clopotele? Pentru tîne bat."


Mulțumesc, cetățene Hemîngway, zise cetățeanul Emînescu. Îmi pare bîne că te-am întâlnit! Să mergem împreună spre redacția Timpului!


18 ianuarie 2008