mamă, am început să scriu tot mai rar și tot mai de departe de oameni, încerc să țin atâtea lumi în mine, să uit de gropi, să strâng bine de chingi. uneori obosesc, simt prea mulți deodată și-s multpreaadânci suferințele lor, le adun în mine, le port un timp și, da, aveai dreptate, uit să trăiesc în trupul meu. aveai dreptate să mă cerți, să îmi spui răspicat să îmi port de grijă, să învăț odată și-odată că e grea viața în lumea asta putredă, că nu va fi nimeni să îmi dea apă când îmi va fi sete, pentru că eu nici setea nu știu să mi-o arăt. te încruntai, deveneai aspră, rece și pierdută în nemulțumire, dar eu dezveleam obiectele de pânză și le mângâiam, așa cum atingeam și zidurile, ierburile otrăvite sau morții: în tihnă, mamă. nu, tu nu găseai tihna în nimic, deloc înăuntrul tău, prea puțin în taica, uneori în mine. or, vezi tu mamă, apele tihnei eu le-am băut, privindu-te în ochi, aflând din ei ce este reavăn și ce nu, cum să primesc în mine toate, dincolo de bine și de rău, ori dincoace de putință. te ascultam în colțul tău negru, când credeai că ești singură, aveam atunci pulsul iute, inima asta - tren de mare viteză, așa mă temeam de tare că bezna aia nătângă e mai puternică decât tine, așa mă înspăimântam de ceața din ochi, încât nici ruga și nici dumnezeii nu mă mai țineau în picioare. de aceea, după ce nu ai mai fost, am știut cum să rămân dreaptă și esențial vie, aici, în locul de tine crescut, să nu mă duc odată cu dușii, să nu pierd firul minții, orice ar fi dat, să nu las trupul în timpuri maladive. numai că ai plătit un preț absurd pentru toate aceastea, și nu este zi să nu scriu fragmente din numele tău în palme, să îmi spun ferm că viața are sens, așa cum am certitudinea că, dacă aș fi fost acolo, în acel ceas, acum ne-am fi reamintit, acasă, noaptea când a fost să fiu, în pântecul tău, o simplă celulă.