Cu Ion Veliciu m-am văzut rar. La câțiva ani odată.
Anii de liceu au fost scurți și întrerupți de episoade halucinante care au frânt timpul în alt fel de segmente decât cele folosite de oameni pentru a-și organiza viața.
După ce sistemul ne-a înglobat în ritmul său, timpul nostru interior s-a rupt, s-a topit în masa vâscoasă a unui internat despre care prea multe nu îmi mai aduc aminte.
Diminețile în autobuzul înțesat de elevi care ne ducea la practică la Uzinele Chimice după un mic dejun sărac cu o ceașcă de ceai rusesc negru diluat la proporții homeopatice și cu o felie groasă de pâine cenușie, tare și acră pe care întindeam o iluzie de margarină și pe deasupra un strat pricăjit de marmeladă din amestec de fructe.
Pedagoga Nadia, blonda grasă alături de care seara cântam serenade și cântece rusești stând pe băncile vechi din curte, ne urmărea din capătul îndepărtat al sălii de mese, cu ochi buhăiți.
Porția zdravănă de vin vechi furat din pivnițele școlii, fostă Prefectură a Județului Târnava Mică, nu se metabolizase suficient de mult peste noapte în ficatul ei parțial cirotic și se dezvăluia în pungile vineții de sub ochii albaștri îngropați în grăsime.
Ion nu mergea cu noi la practică. Ion mergea la antrenamente. Alerga cât era ziua de lungă, indiferent de starea vremii. Se apropia finala de la Orașul Stalin (Brașov) a vestitului cros de 7 noiembrie și întreaga școală sa aștepta ca Ion să obțină un loc fruntaș sau chiar să câștige primul loc.
- Dane, vino și tu, măi! Alergi destul de bine și ai resurse să progresezi. Mai scapi și tu de zilele de practică în aerul acela împuțit din uzină.
Nu reușeam să trec de fazele raionale, oricât încercam. Ion câștiga cros după cros și adesea veneau să-l încurajeze consăteni de-ai lui din Feisa, mândri de fiul satului lor.
- Fraților, m-am hotărât să merg la Școala Militară de ofițeri de artilerie de la Sibiu. În doi ani ajung ofițer și în tot acest timp pot face sport cât mă țin picioarele și plămânii.
În școală Ion era un adevărat erou. Toți colegii îi doreau prietenia; mai ales fetele. Chiar dacă nu excela la matematică, la tehnologie, la chimie, nu conta! Ne cucerea cu dârzenia lui de rocă ascunsă sub un zâmbet prietenesc, cu capacitatea lui de a se concentra până la extrem pe o sarcină pe care și-o asumase.
Abia încheiam al patrulea an de liceu când Ion a apărut într-o după amiază îmbrăcat în costum de ofițer de artilerie cu petlițe negre, cu chipiu și cu cizme elegante. Ajunsese campion național la cros și se îndrepta către o carieră sportivă în cadrul armatei.
- Ei, ce să fac? Uite, anul acesta terminăm și noi și o să mă angajez în uzină. Nu am resurse materiale să încerc să intru la facultate. Poate mai târziu, la fără fregvență.
L-am urmărit pe Ion în toți anii care au urmat. Când se potrivea ca în timpul
sesiunilor de examene la facultate să aibe loc și campionatele de atletism ale României sau concursuri atletice internaționale, mergeam la stadion și îl urmăream și îl încurajam, anonim pierdut în tribunele imense pline de spectatori, pe colegul meu de care mă lega nu doar o relație colegială obișnuită dar și o admirație fundamentată pe capacitatea sa de a se dedica total unui țel în viață, pe exemplul său de perseverență și capacitate de efort.
Când îi vedeam de departe prin binoclu fața crispată apropiindu-se de linia de sosire după o cursă epuizantă de trei mii, cinci mii, sau zece mii de metri, i-aș fi transmis din energia mea să-l împing mai în față, să-l fac să se miște și mai repede. Cred că adesea am reușit. Și mai cred că și Ion a simțita asta, chiar dacă poate nu știa de la ce sursă îi vine surplusul de energie, impulsul care îl arunca înainte.
În jocul său imprevizibil, timpul și-a aruncat iar zarurile și ne-am văzut de câteva ori prin anii 1980 la Constanța. Ion era antrenor de atletism la Clubul Farul, îl antrena pe multiplul campion Ilie Floroiu.
Sămânța aceea de intransigență, de intoleranță la abandon și disponibilitatea la efortul extrem pe care se pare că le moștenise de la maică-sa, țărancă săracă, văduvă de război, din Feisa, nu îi permiteau să ducă o viață liniștită într-un mediu care nu se putea ridica la nivelul exigențelor sale.
A plecat într-o stare de conflict care nu l-a mai înmuiat apoi, ci din contră. Relația sa cu celebrul său elev nu s-a mai refăcut niciodată. Și poate a fost cea mai mare pierdere din viața amândurora.
La Pitești, Ion Veliciu nu a lucrat mai mult de doi ani. Nici aici nu a găsit un mediu propice aplicării principiilor sale spartane de viață sportivă, în care sacrificiul de sine, efortul dus până la ultimele limite, erau condițiile inițiale , subânțelese, fără respectarea cărora nu accepta să colaboreze.
Ne-am întâlnit și am discutat adesea, îndelung, despre viață, despre trecut, despre viitor. Mulate pe caracterul său intransigent, oarecum extremist, ideile de stânga îi erau cele mai aproape.
Era convins asupra tezei supremației educației asupra caracterului sau talentului.
„Dă-mi un om devotat, ascultător, muncitor, capabil de efort și de sacrificiu și îți scot din el în câțiva ani un campion în orice domeniu al sportului; indiferent de talentul tânărului respectiv. Poate fi și un handicapat; tot îl aduc acolo unde doresc!”
Nu eram de acord. Acordam un rol important talentului, dotării native, sensibilităților și înclinațiilor personale în obținerea succesului în viață, în atingerea unor performanțe de vîrf. Și nu mai puțin norocului, șansei de a întâlni locul potrivit la timpul potrivit pentru a-ți putea valorifica dotările naturale. Mai ales în domeniile de înaltă specialitate; și nu doar când era vorba de sport. La fel în arte, în științe, peste tot. Important este ca individul să fie orientat spre, sau să-și găsească de la sine, domeniul în care posedă dotări naturale excepționale și într-acolo să fie îndreptat.
I-am botezat cel de al doilea copil în bisericuța simplă dar atât de caldă, de primitoare, din cartierul Prundu. I-a dat băiatului numele nașului.
Mai apoi, în devotamentul pentru fii săi regăseam pasiunea, energia lui de altădată.
Când a plecat din biroul președintelui clubului sportiv din Pitești trântind ușa, fără să dea măcar bună ziua, am știut că nu se va mai întoarce, că îi va fi din ce în ce mai greu să-și găsească un loc de muncă potrivit firii sale, ambiției sale ațoase, ne la îndemâna oricui și nu ușor de acceptat.
A plecat să antreneze în Venezuela. Eu însumi am plecat în America, ceva mai la Nord, peste câțiva ani. Nu am mai aflat nimic despre el, despre familia lui. Ne-am pierdut iar unul de celălalt în întunecimea codrului sălbatic – lumea modernă în care trăim.
Albumele cu vechile fotografii nu uită întâmplările, momentele pe care le-a înghețat pe cartonul alb-negru, strălucitor sau mat.
Când am căutat o fotografie de-a tatălui meu pentru a ilustra un text dedicat lui cu ocazia „Zilei Taților” aici în USA, am redescoperit și o fotografie pe care o consideram demult pierdută.
În fața Școlii Medii Tehnice de Chimie din Târnăveni, trei tineri subțirei stăteau alături în picioare și priveau cu ochii mirați parcă la aparatul care avea să ducă momentul acela peste timp. Ori priveau către un viitor incert și din această cauză ochii lor mi se păreau a fi mirați, uimiți chiar?
În mijloc tânărul ofițer Ion Veliciu flancat de prietenii săi, dintre care Remus Moldovan ne întrecea cu un cap. În cealaltă parte îi stătea cel care s-a trezit într-o zi, mult mai târziu, uluit în fața unei scene care se revela încet dar sigur din negura celor peste cincizeci de ani care au trecut peste ea.
Pe dosul fotografiei mici cît o carte de vizită stătea imprimat cu tuș violet textul: Târnăveni 1954. Foto Papp.
Mi-am amintit că îi cerusem lui Ion fotografia prin 1985 să-i fac o copie să o am și eu. Nu mai știu cum, poate cînd Ion a plecat precipitat din Pitești, am uitat să-i înapoiez originalul și astfel a rămas la mine.
I-aș înapoia-o acum prin poștă dacă cineva mi-ar putea da adresa lui Ion Veliciu.

Dan David, Los Angeles, mai 12-2007.