Nevoia de amintire


Debutul romanului Instanțe, de Nicolae Pârvulescu, e balzacian, prin fixarea coordonatelor temporale și spațiale: „anii studenției, când ne întâlneam aproape zilnic pe coridoarele căminului sau în holul Facultății de Filologie din București”. Însă tema, portretul psihologic și plăcerea de a comenta evenimentele din interiorul bizar al lor, trădează influență bergsoniană.
Constanța în opțiuni, similară perseverenței în desăvârșirea unui destin, eroilor din tragedia antică, atribuie romanului caracterul unei opere dramatice. Volumele sunt consacrate lui Nicu Tomescu, Victor Motroc și Radu. Primul capitol reface mediul citadin al tinereții profesorului Nicu Tomescu. Personajul devine instanță narativă. Tehnica e modernă și facilitează povestirea: „când am auzit că Victor Motroc era de doi ani de zile profesor la Colegiul Mihai Eminescu, cel mai prestigios liceu teoretic din oraș, am rămas stupefiat; ritmul vieții de la Petrești, mai ales cel din primii doi ani, nu mă îmbiase niciodată să mă mai gândesc și la el, iar când ne-am întâlnit, cu prilejul consfătuirilor de la începutul anului școlar, ne-am salutat sobru, ne-am exprimat amândoi bucuria că ne revedeam după atâția ani, și după câteva minute s-a scuzat că trebuia să intre în sală, pentru că promisese colegelor de catedră, care urmau să sosească dintr-o clipă într-alta, că le va ține ocupate câteva locuri mai în spate, ferite de ochii celor din prezidiu. Nu m-a încântat, dar nici nu m-a indispus faptul că nu m-a invitat să iau loc aproape de el, cum se procedează de obicei când cineva este nou venit și n-are prea multe cunoștințe în oraș, important este că după trei ani de la reîntâlnire eram cei mai apreciați profesori din județ”.
Preocuparea de a deservi în miniatură vitală, consemnul social e proustiană, dar nu discordantă manierei clasice de ansamblu; de la început, identificăm în atitudini, semne de posibilă transformare interioară, însă de la un nivel superior de cultură. Traseul biografic e predestinat. Reperele evolutive sunt deliberate de o conștiință în lucru și omniscientă. Tensiunea creatoare abate asupra tipurilor umane prezentate, energia comunicării asidui.
Fiind la un cerc pedagogic și apoi la o cină, autorul face portretul și altor personaje: „Victor era, și încă este, o adevărată mașină de instruire, cu motor perfect, fabricat astfel încât nicio piesă să nu i se uzeze și să nu se înece niciodată. De rămas în pană nu se punea problema, că avea combustibil berechet: fizic de gladiator și creier electronic, iar marele lui merit este că pe amândouă le-a amenajat și le-a valorificat din plin. Este indiscutabil, cel mai erudit profesor de liceu din județ, inteligent, volubil, cu limbaj elevat și niciodată n-a depășit limitele bunului-simț”; „Sofia Marinescu - soția directorului Combinatului Chimic din oraș -, care dădea totdeauna tonul discuțiilor în cadrul cercului pedagogic. Nu reușise până la acea dată s-o satisfacă – nici măcar parțial – vreo lecție. Se lega de tot felul de nimicuri: că n-a fost folosită suficient tabla, iar caligrafia profesorului a lăsat mult de dorit, că nu toate elevele aveau panglicuțe, că elevii au vorbit prea încet. Oricât timp ar fi acordat bieții profesori sau sărmanele profesoare mai tinere regizării lecțiilor, era imposibil să se ridice la nivelul exigențelor tovarășei profesoare Sofia Marinescu”; „am turnat în pahare, am norocit foarte bine dispuși și-am început să ne ocupăm și de preparatele Mioarei, că toți eram flămânzi, dacă nu chiar lihniți. După ce ne-am potolit puțin foamea, râzând datorită câtorva bancuri spuse de Ilie Mănăsoiu, cel mai vârstnic și mai mucalit dintre noi, am revenit la oile noastre. Cel care ne-a readus a fost Sabin Popescu, fost elev al meu și al lui Victor (invers în raport cu Cosmin), care abia își dăduse examenul de definitivat (…)”.
Dacă în primul capitol Nicolae Pârvulescu sondează, și cu umor elevat, mediul intelectual, în al doilea capitol al primului volum, relatează, tot din perspectiva unui narator implicat, asemenea lui Ionel Teodoreanu în La Medeleni, componentele semnificative ale spațiului copilăriei. Paragrafele, moderat descriptive, au savoare și delicatețe: „M-am născut în anul 1940, în Tescani, un sat mărișor, situat la jumătatea distanței dintre Gorșov și Alunești, la vreo doisprezece kilometri față de amândouă (…). Când se termina vacanța, Șerban pleca fără să mă anunțe, ca să nu mă vadă plângând. Nici nenea Stancu nu-mi spunea chiar a doua zi. Cum mă vedea intrând în curte ca să-i dau ceva domnului Șerban, mă pupa pe frunte și-mi spunea să-i dau lui ce am adus, fiindcă Șerban era plecat undeva: pe la un prieten (…)”.
De fapt, cele două volume ale romanului Instanțe au în comun echilibrul etichetării a două dimensiuni totuși antonime, copilăria și maturitatea pentru că, nu-i așa?, „corectitudinea este frica în acțiune”.

(cronica aparuta in revista Scrisul Romanesc, nr. 7 - 8, 2007)


Dan Ionescu