E orb. De ce mi-ar fi milă de el?! Nu-l cunosc, nu mă cunoaște. Mergem împreună de câteva stații. Poate o să mai mergem câteva. S-au așezat alături de noi iar el mi-a zis cu voce joasă că e cald. M-am uitat mirat pe geam. Am replicat că e foarte cald. Apoi n-am mai zis nimic, nici eu, nici el. Știa că-l privesc. Mâinile sunt umede. Privirile ni se întâlnesc în acel punct din cotidian unde totul este posibil.
-Vrei ochii mei?
-Undeva, departe, este un râu fermecat, dacă te speli pe ochi dimineața pe răcoare îți poți recăpata vedere.
-Ha-ha! Bălării. Era o întrebare simplă, se răspundea cu da sau nu...
-Nu, merci. Merg spre acel râu.
Tăcerea inundă subtil distanța dintre noi. Ne camuflăm sentimentele sub tone de apă de mare, sărată și pline de calamari fantomatici.
-Mai e mult?
Tac, știu că nu există nici un râu fermecat. Întrebarea mea a fost de prisos. Tăcerea lovește cu zgomot toată deșertăciunea din viețiile noastre.
-Nu, nu mai e deloc mult.
Nu pot decât să privesc pe geamul autobuzului roșu. Trecătorii defilează prin fața mea, plini de viață și mâncând înghețată pe băț.
-Ai vrea să... Tac, e întrebare stupidă.
-Nu, nu vreau.
-Știi, când eram mic uram copiii care erau roșii în obraji?!
-Te cred, e normal.
-Și totuși, nu vrei ochii mei?!
-Ești drăguț. Foarte drăguț. Trebuie să te refuz. Ce te-ai face tu fără ei?
-Mă descurc, sunt atrenat. Râd, râd mereu de poantele mele de șantierist.
-Știu. Trebuie să cobor, mi-a făcut plăcere.
Nu-l privesc în ochi, deși îmi caută cu stăruință privirea.
-O zi bună.
Se ridică de pe scaun. Femeia care-l însoțește îmi face semne din mâini că e nebun.
O scuip cu patimă, între ochi.
Acum îmi pasă, chiar îmi pasă.
Cei 2 se pierd în mulțimea veselă de pe stradă.
Trebuie să cobor și eu. Însoțitoarea mea îmi spune să am grijă că e o treaptă chiar în fața mea.
-Mulțumesc Amalia, mulțumesc mult.
-Pentru nimic Alberto, pentru nimic.
Ne pierdem în mulțimea veselă care mușcă cu dinți cariați din cotidianul acesta subtil și sângeros.