poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Concursul ”Romeo și Julieta la Mizil”, Ediția a XVIII-a, 2024-2025, Mizil
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-27 | |
E orb. De ce mi-ar fi milă de el?! Nu-l cunosc, nu mă cunoaște. Mergem împreună de câteva stații. Poate o să mai mergem câteva. S-au așezat alături de noi iar el mi-a zis cu voce joasă că e cald. M-am uitat mirat pe geam. Am replicat că e foarte cald. Apoi n-am mai zis nimic, nici eu, nici el. Știa că-l privesc. Mâinile sunt umede. Privirile ni se întâlnesc în acel punct din cotidian unde totul este posibil.
-Vrei ochii mei? -Undeva, departe, este un râu fermecat, dacă te speli pe ochi dimineața pe răcoare îți poți recăpata vedere. -Ha-ha! Bălării. Era o întrebare simplă, se răspundea cu da sau nu... -Nu, merci. Merg spre acel râu. Tăcerea inundă subtil distanța dintre noi. Ne camuflăm sentimentele sub tone de apă de mare, sărată și pline de calamari fantomatici. -Mai e mult? Tac, știu că nu există nici un râu fermecat. Întrebarea mea a fost de prisos. Tăcerea lovește cu zgomot toată deșertăciunea din viețiile noastre. -Nu, nu mai e deloc mult. Nu pot decât să privesc pe geamul autobuzului roșu. Trecătorii defilează prin fața mea, plini de viață și mâncând înghețată pe băț. -Ai vrea să... Tac, e întrebare stupidă. -Nu, nu vreau. -Știi, când eram mic uram copiii care erau roșii în obraji?! -Te cred, e normal. -Și totuși, nu vrei ochii mei?! -Ești drăguț. Foarte drăguț. Trebuie să te refuz. Ce te-ai face tu fără ei? -Mă descurc, sunt atrenat. Râd, râd mereu de poantele mele de șantierist. -Știu. Trebuie să cobor, mi-a făcut plăcere. Nu-l privesc în ochi, deși îmi caută cu stăruință privirea. -O zi bună. Se ridică de pe scaun. Femeia care-l însoțește îmi face semne din mâini că e nebun. O scuip cu patimă, între ochi. Acum îmi pasă, chiar îmi pasă. Cei 2 se pierd în mulțimea veselă de pe stradă. Trebuie să cobor și eu. Însoțitoarea mea îmi spune să am grijă că e o treaptă chiar în fața mea. -Mulțumesc Amalia, mulțumesc mult. -Pentru nimic Alberto, pentru nimic. Ne pierdem în mulțimea veselă care mușcă cu dinți cariați din cotidianul acesta subtil și sângeros.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate