poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3007 .



Acel râu fermecat
personale [ ]
pentru Doamna Amalia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alberto M. Popesco ]

2007-06-27  |     | 



E orb. De ce mi-ar fi milă de el?! Nu-l cunosc, nu mă cunoaște. Mergem împreună de câteva stații. Poate o să mai mergem câteva. S-au așezat alături de noi iar el mi-a zis cu voce joasă că e cald. M-am uitat mirat pe geam. Am replicat că e foarte cald. Apoi n-am mai zis nimic, nici eu, nici el. Știa că-l privesc. Mâinile sunt umede. Privirile ni se întâlnesc în acel punct din cotidian unde totul este posibil.
-Vrei ochii mei?
-Undeva, departe, este un râu fermecat, dacă te speli pe ochi dimineața pe răcoare îți poți recăpata vedere.
-Ha-ha! Bălării. Era o întrebare simplă, se răspundea cu da sau nu...
-Nu, merci. Merg spre acel râu.
Tăcerea inundă subtil distanța dintre noi. Ne camuflăm sentimentele sub tone de apă de mare, sărată și pline de calamari fantomatici.
-Mai e mult?
Tac, știu că nu există nici un râu fermecat. Întrebarea mea a fost de prisos. Tăcerea lovește cu zgomot toată deșertăciunea din viețiile noastre.
-Nu, nu mai e deloc mult.
Nu pot decât să privesc pe geamul autobuzului roșu. Trecătorii defilează prin fața mea, plini de viață și mâncând înghețată pe băț.
-Ai vrea să... Tac, e întrebare stupidă.
-Nu, nu vreau.
-Știi, când eram mic uram copiii care erau roșii în obraji?!
-Te cred, e normal.
-Și totuși, nu vrei ochii mei?!
-Ești drăguț. Foarte drăguț. Trebuie să te refuz. Ce te-ai face tu fără ei?
-Mă descurc, sunt atrenat. Râd, râd mereu de poantele mele de șantierist.
-Știu. Trebuie să cobor, mi-a făcut plăcere.
Nu-l privesc în ochi, deși îmi caută cu stăruință privirea.
-O zi bună.
Se ridică de pe scaun. Femeia care-l însoțește îmi face semne din mâini că e nebun.
O scuip cu patimă, între ochi.
Acum îmi pasă, chiar îmi pasă.
Cei 2 se pierd în mulțimea veselă de pe stradă.
Trebuie să cobor și eu. Însoțitoarea mea îmi spune să am grijă că e o treaptă chiar în fața mea.
-Mulțumesc Amalia, mulțumesc mult.
-Pentru nimic Alberto, pentru nimic.
Ne pierdem în mulțimea veselă care mușcă cu dinți cariați din cotidianul acesta subtil și sângeros.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!