1. De ce spiritul tău idealizat bate la portile singuraticei mele cetăti? E una. Una în viată o astfel de iubire deplină si fără de cusur si tocmai mi-a zburat printre degete ca un fluture albastru pierzăndu-se spre soare. M-a orbit. M-a orbit chipul tău palid scurs în ochi. Obsesia albastrului. Femeie voluptoasă visezi tu? Ai impus găndului răzvrătit cursul tău delicat, cu săruturi ca pe mugurii sănilor.

Te văd fugind peste un cămp cu flori – fugi de mine? De ce esti acolo – atât de sus încât dacă mi-as trimite porumbeii la tine ar cădea secerati de înghet?

si ne iartă nouă păcatele noastre, precum si noi iertăm…

Ai rupt firul vesnic al fragilitătii ca un val ce îneacă în sine iubirea.

În tine unul Isus Hristos cred…

Mi s-a tăiat respiratia de lacrimi – mă sufocă numai gândul la tine. M-am izbit cu capul de un coral într-un vărtej.

2. Te găsesc oarecum schimbat – în modul în care îti străluceste soarele prin păr – pare aproape roscat, încât ai vrea să-l săruti. Atâta respect pentru teasta aceea micută, fragilă de-ai putea-o strivi între degete ca pe un fruct copt…

Ochii tăi mă tintuiesc si parcă zâmbesc din niste amintiri voalate spre luminescentă maximă.

Amintirile emană o anumită pace blăndă si intimă pe care mă trudesc să o regăsesc si care cu sigurantă nu se află în codul genetic al firelor de iarbă, al căldurii aurii a soarelui sau în mireasma ciresilor noaptea – dincolo de un tangibil imediat. Printre copacii aplecati de flori serpuieste o potecă – martoră a măinilor ce se strângeau spasmodic, ca niste gheare.


3. Sângerează sub piele de cele 1000 de lovituri de bici date de semenii lui. S-a născut diform ca să primească batjocura din plin si s-a născut cu sufletul gol ca să reverbereze suferinta în el ca un ecou. L-au batjocorit căci era atât de frumos sub tâmple încât razele noptii se temeau să-i atingă chipul si atât de bun încât se înmuiau în aur buzele femeilor ce-i sărutau picioarele. Iar tăcerea lui doare pe cei ce au ochi să vadă si urechi să audă si inimă să creadă. Îmi săngerează ochii de lumina sa căci mi-am întors spatele de la el spre întuneric, dar îmi răzbate prin suflet odată cu bătăile inimii. S-a asezat cu pieptul în fata săgetilor sfârsind tăcerea glasului meu. Cred în el, căci îi văd măretia si stiu că doar pe credinta mea se sprijină.

Cred, Doamne, ajută necredintei mele!