În final, ce să mai știu!? M-am trezit în loc pustiu,
pe un drum greu, înclinat; eu în fața lui, mirat
și-o săgeată ce-ndemna: „Ține-o mortule, așa!”
Sensul cine să-l mai știe! La săgeți aveam fobie.

Iar pe-o placă, mai prin dos, „Prin palate să-ți cați rost!”...
Am rămas cu gura mare, iar în sine cu-o-ntrebare:
Și pe-aici or fi palate!?... Hm! Cred că drumu' mi se-abate
mirosindu-mi a ispită, îndemnul trecut pe scriptă.

Așa că, mă tot foiam, timp în care iar priveam!
să mai văd și primprejur, să mai dau și-o roată-n jur.
De ce nu, credeam să fie ș-alte drumuri prin pustie...

Ș-am gândit atunci la carte, din impas poate mă scoate!

Doar că iată!-apare unu', ce tocmai coboară drumu',
tot cu-o carte la subraț, de ziceai că-o strânge-n valț.

Cam grăbit, căci alerga, dar când dă de mutra mea
se uită și el, din mers; râde-apoi, zicând că-i șters.
Nu palate ar fi scris, ci planete-i corect zis!

E chiar ordinea în sus, care este de parcurs,
înșirate fiind pe cale, funcție de-a lor valoare,
zice-apoi, ca să-nțeleg, că drumul este corect.

Prima-n rând este Mercur, Venus, o urmează-n tur,
ca apoi să treci prin Soare; Marte, Jupiter cel mare,
iar în capăt, ca un bun, te așteaptă chiar Saturn.

Ordinea e peste mână, dar ca-ntreg e-o săptămână
de-o adaugi celor spuse și pe Lună, ce se duse.

M-a-ntrebat apoi pe mut, să vadă de-am priceput,
tot făcând pași înainte; eu 'napoi, să iau aminte.

Eu să zic ce și cu ce!? Gura, tot căscată-mi e.
Lasă! spune, o să vezi; pe drum te mai luminezi.
Ține-o tot așa, în sus, altă cale n-ai la dus...

Și-a mai zis, nu s-a oprit! mai avea de profețit!...

Am gândit văzând cât spune, că-i și el trimis anume
cum a fost și nea Povață; cel cu prima consultanță.
Așa că, l-am ascultat; cu ochi mari, interesat,
tot ținându-mă de el, căci nu se oprea defel...

Cale-ar fi și-n continuare; Zodiacul, ca atare!
dar pe-acolo drumu-i dat, celuia foarte curat
(cu privirea cerceta, de oi fi și eu așa),
cu o stăruință-n viață, din spirit să-și facă față,
tot trudind prin monahii, misterii, culte; sihăstrii...

Asta-i ordinea în sus! și-ncă multe-ar fi de spus,
dar nu-i vreme de taclale; te descurci cumva matale
sau întrebi, căci sunt destui, cei cu care te opui.

Mulți ca noi, urmând poteca, dar și sfinți, cu ipoteca
care, de se simt datori, îți vor da din ce-au comori.

Mă rog... n-o să fie toți chiar sfinți; și pe-acolo-s suferinzi,
mulți adică-autohtoni, care nu-s ca noi... spioni!
căci pe unde-o să te duci, sunt și d-ăia, mai cu muci,
nu ca omul de tâmpiți, dar nicicum prea răsăriți...

De aspiri spre trepte-nalte, te întorci prin ele toate
(iar priviri ce iscodesc, de parcă mă sfredelesc).
Când revii, e mai ușor, Luna fiind capătul lor!

Orișicum, la coborâre, mintea nu-ți mai lasă dâre.
O să fi practic un altul, căci deja ai făcut saltul.

Iar de-acolo, după poartă, e Pământu', ce așteaptă...

Care poartă!?... îl întreb, să fiu sigur că-nțeleg,
gândindu-mă că spre în jos, alta este cu folos...

Aia prin care-ai intrat!... Nu cumva ai și uitat!?
Poarta unde-s ăia sfinți, de te caută și-n dinți!...

A, da, da... mi-aduc aminte, că un popă, de sorginte
chiar mi-a spus că drumul dus, e tot ăla-n sens opus,
dară nu eram prea sigur și voiam să mă asigur...

Mâna și-o propti de frunte, dintr-o dată numai cute,
scrutându-mă iarăși prelung, bănuind că-s și nătâng,
făcând și un pas 'napoi, să nu-i dau și vreun buboi.

Frate!... astea nu sunt informații, să le uiți ca prostu-n stații
căci sunt mult prea importante, pentru mersul mai departe.
Niciun semn arătător, nu-ți parvine-ntâmplător...

Bombănind, ca pentru el, eu privind ca un vițel,
făcându-și și semnul crucii, de parcă-mi curgeau și mucii,
mi-a urat, cu barba-n piept, soartă bună și drum drept
nu-nainte să-mi arate, cartea, ce-o mută la spate...

Dacă nu-ți rămâne-n minte, căci te vad cu ea în ținte,
în ea vei găsi porunci, de vei vrea să te descurci!
strigă-apoi, mergând pe dos, cu spatele către în jos...

Nu ți-e frică-așa s-o porți!!? Ba, zice, s-o pierzi nu poți!
Ea se ține scai de tine; chiar de-o pierzi, din urmă-ți vine!...

Și-uite-așa am priceput, cum de-n Styx nu s-a pierdut,
regăsind-o chiar sub poală, după-atâta-nvălmășală...

Și-a țâșnit-o și mai tare! Parcă-avea roți la picioare!
(chiar așa l-am poreclit: Rotilă, cel foarte grăbit).

Nici n-am apucat să-i zic; să îi mulțumesc un pic.
Până gura s-o deschid și o mână să-i întind,
cum era cu ăla-ncetu', de-a plecat să prindă melcu',
era dus deja în hău... Doamne!!... l-o fi urmărind vreun rău!?...

Și privii cu suspiciune, să nu dau de-altă minune!
să nu mă trezesc pe cap, cu vreo pacoste de drac...
Sau, poate chiar el a fost, să mă-ndrume făr' de rost.
Totuși calea nu-i prin dos! Nici n-a spus s-o iau în jos!

Și-a făcut el crucea mică... A tulit-o, însă-n pripă!...
Hm!... nu știam ce să mai cred și-ncotro să mă reped...

Am mai așteptat, furiș; pitit bine-ntr-un tufiș,
să fiu sigur că de-apare, nu mă va găsi-n cărare,
recitând și „Tatăl nostru”, să nu mi se-ncurce rostu'
și schițând cruci peste față, cum m-a învățat Povață...

Cum nimeni nu s-a ivit, am ieșit... cam necăjit,
fiindcă, după ce-am aflat, eram și mai bulversat!...

Gândul iar s-a dus în zbor... Ce mi-a trebuit să mor!?
În viață, câte-am pățit, tot am fost mai liniștit!
Mai aveam timp de popas; multe le făceam la pas,
dintre ele fiind să fie și prilej spre bucurie!...

M-am gândit iarăși să-L rog, să-i cer voie să mă-ntorc,
căci pe drum, am constatat, că mai face și rabat,
dar îmi amintii pe dată, iar de drumul pân' la poartă
și de faptul că de moarte, cândva, tot o să am parte,
iar întorsul, ca viabil, nici măcar nu-i discutabil!...

Idei de-astea-am mai avut; gânduri parcă de zălud!
Chiar mi s-a făcut rușine, de atâta slăbiciune...

Am mai stat să-mi fac elan, să revin la ce eram.
Unde-mi era bărbăția, onoarea și vitejia?
Unde-i omul ne-nfricat, de nimic îngenuncheat?...

Bine că nu sunt pe-aici, de prin viață,-ai mei amici
sau ce mă știau pe jos, om mândru și-ambițios,
să mă vadă cum arăt și mândria cum mi-o port.

Însă, de gândesc iar bine, ar fi fost ei mai ca mine!
căci pe jos, amicii mei, lângă mine erau miei...

În viață ne credem tari, ca pe-aici să vezi ce cari!
Câtă siguranță-n cuget! câtă măreție-n suflet!
crezând în făptura noastră, ca în Pronia cerească.

Acolo ne dăm voinici, iar în Cer!... nici mici pitici.

Mă gândeam la umilință, la teamă; la neputință,
stări ce jos le ignoram, le negam sau le blamam,
iar pe-aici le simt din plin, cu-nțelesul lor deplin
prin lecții mereu primite, în posturile ivite.

Deja, de priveam la viață, o vedeam în altă față
și-am făcut doar câțiva pași, prin al morții lung făgaș.
Dacă-ar fi să mă întorc, aș schimba multe în port.
Doamne ajută să răzbesc și să mă mai liniștesc!...

Mi-am mai revenit oleacă; dar priveam tot ca o vacă...

Și mă rog iar către El, semnu' crucii-l fac din greu,
să mă ierte de păcate și să mă-nsoțească-n toate.

Am făcut promisiuni: tot mereu printre cei buni.
Fecioarei m-am închinat, să mă facă ascultat.
Domnului Hristos la fel, să mă țină lângă El,
iară Duhului cel Sfânt, să mă lumineze-n gând...

Mă rog, gândul de acum, eu tot gând o să îi spun.

Am oftat, am ezitat, iar am plâns ca un bărbat,
gându-mi fiind la viața dusă, mult prea repede răpusă,
la ceea ce-am fost pe jos, iar pe-aici, făr' de folos
și-ncercând să mă urnesc, înspre veșnicul ceresc...

Mult a fost pân-am făcut, primul pas, ca început,
ca apoi, pornit deja, hai la deal zic... și-om vedea!...
N-am fost eu ăla mai bun, dar nici piaza-rea din drum
și oricum, calea-nainte este doar spre cele sfinte...

Și-am pus cruce la o viață, și-am privit numai în față...