Cortegiul nu înainta. Se mișca într-o lentoare circulară, ca o idee care refuză concluzia. Dricul tăia strada cu o demnitate mecanică, iar florile aruncate din mers nu cădeau imediat; rămâneau o fracțiune de timp suspendate, indecise, ca niște gânduri care nu știu cui aparțin. Aveam sentimentul neplăcut că particip la o ceremonie fără obiect, dar tocmai absența obiectului îi dădea gravitate.

Nu știam pe cine îngropăm. Nici măcar dacă cineva fusese cu adevărat îngropat vreodată. Mergeam pentru că mersul părea singura formă acceptabilă de prezență. A te opri ar fi însemnat o declarație. A pleca, o vină.

Cerul era jos, aproape administrativ. O pasăre se zbătea într-un colț al lui, prinsă nu de fire sau de ramuri, ci de propriile aripi. Zborul, dus prea departe, devenise un obstacol. Am privit-o cu o solidaritate rece: și eu fusesem prins de ceea ce trebuia să mă ducă mai departe.

Întrebările au apărut fără insistență: de unde vin, unde am ajuns. Nu cereau răspuns. Erau acolo ca niște martori plictisiți, convinși că adevărul se va autodenunța singur. N-am aflat nimic, dar am simțit uzura produsă de repetarea lor.

Inima, până atunci un organ disciplinat, a început să se lase văzută. Nu cu teatralitate, ci cu jenă. Goliciunea ei nu era o dramă, ci o lipsă de protecție. Ca un om care iese în stradă fără să știe că a uitat să se îmbrace. Sufletul a reacționat mai târziu. A strigat scurt, aproape tehnic, ca un semnal de avarie. Nimeni nu s-a întors. Strigătul fusese emis doar pentru mine.

Nu plângeam. Lacrimile ar fi simplificat prea mult situația. Ar fi introdus o logică emoțională acolo unde domnea o oboseală mai profundă: epuizarea de a simți fără rezultat. Doliul se consuma în tăcere, ca o boală cronică ce nu mai promite nici măcar agravarea.

Pe marginea drumului stătea un bărbat sprijinit într-un toiag. Nu părea să fi venit pentru cortegiu. Nici pentru mine. Aștepta, cu răbdarea cuiva care nu mai speră, dar nici nu renunță. Toiagul nu îl ajuta să stea în picioare; mai degrabă îl lega de pământ, ca o ancoră morală.

M-am apropiat fără să decid. Prezența lui nu cerea explicații. A ridicat mâna și a atins ghidonul bicicletei mele. Abia atunci am observat bicicleta. Era acolo, banală, sprijinită de corpul meu, ca și cum mersesem tot timpul cu ea fără s-o folosesc.

Gestul lui n-a fost solemn. A fost precis, aproape părintesc, dar lipsit de tandrețe. Ca un funcționar care îți arată unde să semnezi, știind că documentul te va lega pe viață.

— Pe aici, a spus.

Nu a indicat o direcție, ci o obligație de mișcare. Am privit înapoi. Dricul părea mai mic acum, ca o jucărie abandonată. Florile se transformaseră într-o pată difuză de culoare, deja strivite de pașii noștri. Nu mai aveau nicio funcție simbolică. Erau doar resturi.

M-am urcat pe bicicletă. Roțile au început să se miște cu un sunet slab, aproape rușinat. Nu plecam de lângă moarte, ci din interiorul ei. Drumul nu promitea nimic. Nici salvare, nici pierzanie. Doar continuitate.

Bărbatul a rămas în urmă. Sau poate n-a fost niciodată acolo. Pedalam cu o senzație stranie de expunere totală, ca și cum fiecare gest ar fi fost definitiv. Nu mă aștepta nimeni. Tocmai de aceea trebuia să merg mai departe.