poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ imperiul ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-09-12 | |
Să-i zicem, doamna aceea sătui de oficialități, cu tot disprețul și cu sentimentul acela de a sfida cu o curiozitate incipientă direcționalul ei instinct de coordonare.
Ea este geometria distorsionată a existenței, punctul de convergență al tuturor negațiilor ontologice. Nu are nevoie de uși, ci doar de o formală necesitate de acoperișuri fragile, de arcade verzi care să-i strângă tăcerea în frunze. Locuiește în intervalul dintre respirații, în acea fisură temporală unde eternitatea se scurge ca un nisip fin prin falangele timpului. Noi îi ridicăm toasturi, încercând să-i oferim un loc al trecerii domestice: în hol, o zonă confortabilă. Ritualul nostru devine o mesă a înșelăciunii, o încercare disperată de a domestici infinitul. Îi facem cunoștință cu pereții din toate casele prin care am umblat, doar ca să o familiarizăm cu trecutul și amintirile noastre. Mai apoi ea ne îndulcește cu secătura întoarcerii în timp: prin ochii tablourilor de la intrare, prin chipurile care se privesc cu delicatețe în oglindă, când uită cum le arată profilul unei tăceri nesuplinite. Oglinda devine astfel o fereastră către reversul realității, unde identitatea se dizolvă în reflexe ambigue, iar conștiința se fragmentează în mii de eu-uri posibile. Când lumina cade peste pragul ultimului leagăn, umbrele se preling. Ele sunt arhivarii obscurității, păzitoarele unei biblioteci omniprezente unde sunt înscrise toate gesturile neterminate ale lumii. Doamna aceea trece printre ele ca o ploaie subțire. Umbrele îi sunt mesageri, iar ea însăși este mesajul – purificat de orice conținut, redus la esența pură a transmiterii. Ea ciugulește insuportabil din mâna tatuată cu riduri uscate și vene fluviale – acele hieroglife ale timpului gravate în carne, cartografia unei vieți rescrise continuu în cartoteca durerii. Îi punem nume noi, o învelim în doctrine, îi inventăm rosturi. Și totuși, ea rămâne la fel de săracă, cerșind seva vieții și orele netrăite cu conștiința de sine. Ea este medicamentul absolut: însăși posibilitatea bunurilor; conștiința timpului și sentimentul vieții. Apoi oamenii o învinovățesc tot pe ea, că i-a luat prea devreme, sub mantia neagră, insuportabilă și densă. Acuzația devine astfel o formă perversă de recunoștință, o mărturisire mascată a dragostei lor pentru ceea ce le-a fost dat să piardă. Dar ce este mantia, dacă nu un compromis? Un pact între vizibil și invizibil, o arhitectură a tranzițiilor. Un paravan între suflet și absolut. O iluzie în care frica devine decor astral, o scenografie a existenței unde teama se transformă în estetică, iar groaza în contemplație. Mantia e numai bună de admirat de pe fotoliile noastre, în care și ea se cuibărește uneori, așteptând să se așeze cineva pe genunchii ei. În această intimitate paradoxală, prădătorul devine refugiu, iar sfârșitul se transformă în leagăn – reversibilitatea absolută a relațiilor ontologice. Noi îi cântăm cântece de leagăn – cât de paradoxal! – iar ea ne răspunde cu glume, făcând haz de încercarea noastră de a o adormi. Transparența aceasta nu este claritate, ci o formă superioară de opacitate: devenim invizibili nu prin dispariție, ci prin coincidența perfectă cu propria noastră umbră. Și totuși, de ce este atât de necesară mantia ei? Pentru că nu putem privi în abis fără țesătura ei. Ea devine instrumentul nostru de măsurare a infinitului, singurul etalon pentru ceea ce nu poate fi măsurat. Astfel îi revine un rol primordial, ca filtru între lumi pe care n-ar trebui să le știm că există – dar care oricum există. Lumi paralele care respiră prin porii realității, infiltrandu-se prin crăpăturile logicii. Nu putem concepe sfârșitul fără să-i țesem o umbră ca o urmă a noastră. Această umbră este semnătura noastră ontologică, dovada că am existat prin însăși capacitatea noastră de a ne imagina inexistența. Precum o dovadă a răvășirii și uzurii mantiei: ultima noastră artă, cea mai fragilă construcție a omului, care a știut că nu zidurile, ci iluziile îl apără. Iluzia supremă fiind faptul că putem să ne apărăm de ce am devenit noi înșine – că putem ridica o fortăreață împotriva propriei noastre condiții
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate