...o zi de miercuri. Am hotărât să mergem în excursia amânată de câteva ori. O aventură cu care ne împrieteniserăm mai de mult toți din familie. Trebuia să fie vreme bună, ca să ne învârtim pe dealurile din împrejurimile Mănăstirii Sf. Ioan Casian și să admirăm natura. Chiar dacă ne prindea noaptea pe drumul de întoarcere, am plecat spre N-V. În urmă, soarele se reflecta când limpede, când printre nori. În afară de muzica din mașină, tăcere. O imagine tremurândă în oglinda retrovizoare m-a trezit din gânduri: soarele fusese acoperit de un nor, dând o senzație ciudată, de pericol. Pe șoseaua aproape liberă, la un moment dat, după ce am trecut de localitatea Mihail Kogălniceanu, două elicoptere militare au traversat panorama flancată de eolienele, ce ocupau dealurile. Pentru ceva timp, au zburat deasupra noastră, prin norul de praf ridicat, mergând în aceeași direcție cu noi. Peisajul era frumos, chiar dacă drumul pietruit, în apropierea mănăstirii, mai impunea să circulăm cu viteză redusă. Gingășia liniștii, pe versantul nordic al Dealului Casian, era bucuria după ezitările, cărora le cedaserăm inițiativa plecării. Am coborât pe poteca, din spatele mănăstirii, spre stânca Sfântului. Ghioceii, ascunși sub firele de iarbă, atât de albi și inocenți, păreau cele mai plăcute clipe de întâlnire cu natura. În coridoarele întunecate ale peșterii sfinte, liniște. Privind, din acest palier al înălțimii ei, aveam, în continuare, un sentiment de primejdie. Îmi plăceau prospețimea peisajului din fața ochilor și liniștea Lacului Casian, dar nu se potriveau cu ceea ce simțeam. Chiar dacă soarele apunea, în timpul urcușului, pe aceeași cărare îngustă, parcă și mai abruptă acum decât la coborâre, ne-am oprit pentru fotografii, printre ramurile încă neînverzite ale măceșilor. Însă trebuia să ne și întoarcem. Ronțăind merele, pe care le aruncaserăm în rucsac, drumul spre casă era plăcut. Ne bucuram de un alt spectacol. Soarele cobora printre curbele, în care mașina se pierdea. Dealurile când verzi, când pământii, încercau să-l înghită sau măcar să-i dea strălucire cu eolienele. Brusc, au apărut, din nou, elicopterele. Păreau două libelule, pe o pală de vânt, plutind spre apus. M-am gândit: Oare erau aceleași, pe care le-am mai întâlnit? Probabil, cei doi piloți stabiliseră un fel de convenție între ei, să privească acestă perfectă stingere a zilei. În noaptea aceea, nu am reușit să dorm decât până la ora unu, când m-am trezit cu același sentiment, care mă petrecuse în timpul zilei, că se va întâmpla ceva... Așteptam dimineața, să mă salveze cu o cafea, să-mi confirme un nou început, să-mi desfășor timpul normal și să ies din această presiune, pentru care voiam un final. Înainte să-mi încep activitatea, am deschis radioul, căutând un program de știri: "În această dimineață, Rusia a decis să atace Ucraina." ...
24 februarie, ziua de Dragobete - iubire și fericire, explorate în abisurile sufletului.
Și orice moment al acestui război urma să aducă distrugere în jur și atrocități la nivel maxim, față de suflete...