Evanghelia din această duminică, a noua după Rusalii, numită „a potolirii furtunii de pe mare”, relevă faptul că omul este creator după chipul și spre asemănarea acelui care L-a creat. De aceea, în această Evanghelie, după cum ne arată Sfinții Părinți, ne sunt descrise corabia creată de oameni și corabia creată de Dumnezeu.
În contextul lumii în care omul viețuiește, corabia creată de oameni este cea pe care Dumnezeu i-a învățat pe aceștia să o construiască spre a străbate marea lumii. De aceea ea este viabilă pentru cei care cred în Dumnezeu. Adică aceia care nu se îndoiesc de mersul pe apă. Toți cei care urcă încrezători în corabia pe care Dumnezeu o recomandă.
Corabia lui Dumnezeu, pe de altă parte, în contextul vieții lumești, este mai mult decât o creație a oamenilor. Aceasta nu se rezumă doar la structura ei fizică cu care transportă pe cei care s-au îmbarcat. Ea este întreaga prezență cosmică ce definește modul în care, cei ce cred în Dumnezeu, trec dintr-un orizont trecut, care a fost, într-un orizont viitor ce va veni. Corabia divină este realitatea care se întinde dincolo de certitudinile tehnicii cotidiene. Este metafizică. Este cea care generează ideea de a crea mijloace de transport în care apa reprezintă, prin adâncurile și nesfârșirea ei, perspectiva rămânerii pe cale spre devenire. Calea de a ajunge în siguranță în porturile în care furtunile devin adieri.
Părinții Bisericii, precum Fericitul Augustin, împarte, din cauza, credem noi, unei vădite influente gândiri astronomice a timpului său, întâlnirea lui Hristos pe mare cu ucenicii pe care i-a trimis să o străbată, în patru etape. Astfel, la sfârșitul lumii, în ultima dintre cele etape pe care umanitatea trebuie să le trăiască pentru a se desăvârși, în viziunea lui, Hristos va împlini îndumnezeirea întregii existențe pășind pe apă. Pășirea pe apă, prin urmare, este, pentru el, semnul indubitabil al distrugerii complete a lumii trecute și un hiat al devenirii lumii viitoare.
Acest proces are și un aspect degenerativ ce trebuie credem noi menționat, deoarece, de-a lungul veacurilor, fascinația cu care Biserica îl adresează lumii pe Hristos a dat naștere, prin intermediul spațiului liturgic și al lucrărilor ei filantropice, unor raportări motivaționale care constituie, potrivit aceluiași Fericit Părinte al Bisericii, temeiuri pentru justificarea egoismului și vanității. De aceea, în viziunea sa, intrarea lui Hristos în corabie ar trebui să fie interpretată, pur și simplu, fie ca încetarea furtunii, pentru cei care sunt fascinați de eveniment, fie ca recunoașterea dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu pentru cei care se închină imaginii dumnezeirii Sale. În alt fel, furtuna de pe mare constituie doar o altă minune ce uimește, fascinează, înfiorează fără a reprezenta natura întrupată a îndumnezeirii, ci doar generând motive de împăunare a acelora care o propovăduiesc.
Dincolo de o atare exegeză, faptul că evanghelistul, prin alcătuirea pericopei pune accentul pe mersul pe apă, potrivit Sf. Ioan Gură de Aur, este reflectată modalitatea în care Hristos, Care și mai demult certase mare spre a o liniști, și de data aceasta își arată prin lucrarea Sa dumnezeirea și pe această cale.
Prin urmare, „potolirea furtunii de pe mare”, nu poate fi rezumată doar la lucrarea dumnezeiască a lui Hristos, deoarece relevă modul în care Dumnezeu lucrează în lume manifestându-se deplin prin și în materia ei ca și prin Sfintele Taine ale Bisericii, pentru ca lumea să redescopere că tot ceea ce este ea reprezintă lucrarea lui Dumnezeu ca taină, asemenea mersului peste ape.
Scopul pentru care se împlinesc toate acestea în Evanghelia „potolirii furtunii de pe mare”, Biserica îl rânduiește și în această duminică pentru a aminti că există două corăbii. Cea pe care ne-o construim singuri și cea pe care Dumnezeu ne-o pune la dispoziție spre îndumnezeirea noastră: Biserica, de o parte, și toate cele prin care aceasta se manifestă și pe care le percepem ca fiind înafara ei, pe de altă parte. Ceea ce arată că fiecare dintre noi, viața noastră, în întregime, suntem o mare, dar și că indiferent cât de mari suntem, depinde cum alegem să traversăm marea propriei vieți. Biserica ne propune să o facem alături de Hristos.