poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-07-13 | |
Îmi e tare drag sa aduc vorba despre “Moșul”. Așa îi spuneam bunicului din partea mamei. Era dintr-un sat transilvan, din preajma Sibiului. L-am cunoscut când era la o vârsta destul de înaintată, eu fiind cel mai mic dintre nepoți. Îmi plăcea să merg cu el pe câmp, mai ales toamna la păzitul viei. Nu este nevoie să mai descriu cât de frumoase erau acele locuri dacă voi aminti că izvorului din apropiere, oamenii din două sate îi spuneau ”Fântânița din lunca cea frumoasă”.
În prezenta moșului era imposibil să mă plictisesc. Ascultam mereu cu mult interes, povești din tinerețea lui. De-abia mai târziu mi-am dat seama că unele erau adevărate. - De ce, moșule, oamenii îi spun viei noastre Pământul sasului? Răspunsul mi s-a întipărit în minte. Povestea moșul despre un băiat sărac. Părinții l-au tocmit când a avut 11 ani, slugă la un sas bogat care nu avea copii. A fost cuminte, ascultător dar mai ales harnic. Atât de mult l-a îndrăgit stăpânul încât pe la 17 ani a vrut să-l înfieze. Părinții copilului nici n-au vrut să audă de așa ceva. Ca să-l țină cât mai mult în gospodărie sasul i-a promis că, atunci când se va însura, îl va înzestra cu doua iugăre de pământ (cca 1 Ha). La 24 de ani s-a însurat. Sasul s-a ținut de cuvânt. L-a luat pe tânărul însurățel la oraș să-i pună pământul promis pe nume și au pornit formele de donație la un notar. Peste o săptămână trebuia ridicat actul de proprietate. Când s-au dus să-l ridice, notarul i-a anunțat că nu l-a putut întocmi deoarece nu a fost de acord restul sașilor din sat și mai ales cei cu care se învecina direct pământul cu pricina. Fostul stăpân a intentat un proces celor care se opuneau dreptului lui de a decide cum vrea asupra proprietății sale. Dar în curând și-a dat seama că sorții de izbândă vor fi mici și cheltuiala mare. De aceea i-a spus fostei slugi să folosească pământul respectiv ca și cum l-ar “lucra în parte” (în arendă). Și așa a folosit pământul de lângă “Lunca cea frumoasa” sădind cu multe eforturi via. A mai plantat într-o margine pomi fructiferi: pruni, piersici a căror fructe se numeau moroanțe, doi nuci. Abia atunci copilul, care eram, și-a dat seama că celălalt copil, cel pe care l-a îndrăgit sasul, era moșul. Mai târziu am aflat că a putut să intre în proprietatea acestui pământ abia după 1918 , pe baza declarației de donație a generosului sas. Mi-a mai spus moșul și o altă poveste, pe care atunci o credeam de domeniul fantasticului. După câțiva ani mi-am dat seama cât de adevărata era. Spunea povestea că într-o zi ploiasă de toamnă o regină, îmbrăcată ca o mireasă, își târa rochia de voal prin noroaie. Era fericită la brațul chipeșului rege. Uzi de apa ploii au intrat, în sunete de clopot, într-o măreață biserică. O mulțime de oameni în haine de sărbătoare îi aștepta în curte și pe străzile apropiate. Apoi cu toții s-au dus într-o sala uriașă unde în sunet de muzică s-a mâncat și s-a băut pe săturate. Că povestea era adevărată o dovedeau o farfurie, o cană cam de ¾ litrii, și o căniță mai mică. Toate erau păstrate, cu sfințenie în sertarul mesei din “casa de dinainte” (camera în care nu se locuia ci se păstrau doar hainele de sărbătoare și obiectele mai de preț). Cele trei obiecte aveau încrustate, fiecare, o stemă regală. Moșul nu participase la o nuntă regală, cum credeam, ci fusese invitat, împreună cu ceilalți primari din țară, la festivitățile de la Alba Iulia prilejuite de încoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor Românilor. Așadar, micuța slugă ajunsese la maturitate primar al satului, funcție pe care a deținut-o timp de 12 ani. L-am văzut ultima dată pe moșul, îmbrăcat în haine de sărbătoare, dormind parcă, în sicriu, la începutul călătoriei lui spre veșnicie. În ziua înmormântării s-au petrecut întâmplări rupte, parcă, dintr-o poveste de-a bunicului. Câinele lui, pe nume Leu, de care în ultimii ani era nedespărțit, a avut o comportare care multora li s-a părut ciudată. În timp ce la cimitir i se săpa mormântul moșului, Leu a făcut câteva drumuri, din curtea casei și până acolo. Groparii au trebuit să-l alunge, de fiecare dată, aruncând cu bulgări după el. Altfel, spuneau ei, cățelul s-ar fi aruncat în mormânt. Când cortegiul funerar s-a pus în mișcare mulți l-au putut vedea pe Leu mergând cu câțiva metri înaintea celui care purta crucea. Din când în când arunca o privire înapoi. Se oprea și el de câte ori se oprea cortegiul pentru ca preotul sa citească, cum este obiceiul, din Sfânta Evanghelie. După înmormântare, Leu era să moară de foame și frig, lângă mormânt. A avut noroc cu copiii care îi duceau de mâncare și îl mai scoteau din starea lui de tristețe. I-am revăzut de curând mormântul. Pe vechea cruce de stejar de abia se mai poate citi numele: NICULAIE DRAGOTA și anii de început și sfârșit: 1860-1947. Sunt tot mai puțini cei care-mi ascultă poveștile, iar parca amintirile devin tot mai greoaie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate