din diminețile reci, obișnuite, se construiește
cărămidă cu cărămidă o viață măreață
de care n-avem habar
din trotuarele murdare și din ceea ce putem zări fugar la colțul străzii
ne alimentăm respirația,
fiecare drum pe care mergem
e ultimul și ultimul și ultimul
spre fețele noastre întoarse
fiecare zgomot, fiecare bătaie de aripă, fiecare fâlfâit
ne deschide câte o ușă, dar noi râdem și plângem
și tot plutim spre marea lumină ca niște fulgi osteniți de păpădie.