timpul învățase jocul clipelor
uneori abis, unde se pierdea amurgul,
ori o respirație în plus,
cât să nu lase somnului loc de așternut;
un răsărit leneș, greoi
ca și când
soarele ar fi îmbătrânit dintr-o dată și
deasupra dealului
nu mai știa să se înalțe
atât de late, atât de lungi,
atât de adânci, atât de înalte
erau clipele
când tu erai departe

o scânteie ce-și arată lumina aici și,
deodată, dincolo de alee,
ori mai departe
cât zborul stelei căzătoare;
un nod în care
se adunau secundele,
minutele, orele
așa se comprimau clipele petrecute cu tine,
iar timpul,
zgribulit,
se strângea în sine,
se măsura înapoi

n-aveam sfârșit, pe atunci,
eram doar o poveste
despre
cum modelam timpul
și îl țineam pe loc
pentru noi