Acum câțiva ani
aveam cenușă în ochi,
mă plimbam în deșert
și căutam înțelegere,
nu apă...
Nu îmi era sete,
dar aș fi înghițit
tot nisipul firbinte.
Trupul meu căuta soarele,
să-l vindece,
să-i bandajeze razele arse.
Încurcam atunci scenele,
eram în urma timpului,
sau înaintea lui...
Marionetele din singurătatea mea
nu îmi oblojeau sufletul,
glasul de înger
mă întrista și mai mult.
Copacii din viața mea
au alergat după mine,
să-mi țină umbră...
Deșertul meu s-a tranformat
într-o pădure neagră.