Icoana, ca reprezentare și imagine a ceea ce văd ochii care privesc luminați de corpurile fizice din care își desenează formele pe care le consideră orizonturi, este în sine, forma, expresia, trecutul, amintirea în care privitorul își regăsește ceva din experiența de viață. La fel și poezia. Prin urmare, icoana este un spațiu care există pentru că este privit, un spațiu care are nevoie de vedere pentru a exista. În sine, alcătuită din culori lipsite de viață și linii care distanțează nuanțele acestor culori, icoana rămâne o amintire a ceea ce a existat și nu mai este înainte de a fi fost. De fapt, icoana, deși este înțeleasă ca fiind un portret ca formulare a unor idei ce exprimă calități sacre pentru că reproduce imaginea unui om care s-a împodobit cu virtuțile sfințeniei..., cu toate acestea ea reprezintă doar modul în care au fost alcătuite, întrunite, împletite, țesute acest fel de atribute spirituale în acel om. Un fel de semn, de literă, de sunet prin care se exprimă bucuria și durerea, în același timp, fără ca cineva înainte să mai fi rostit acel sunet. Un început de cuvânt nemaiauzit dar al cărui mesaj este recunoscut de toți aceia care îl aud sau îl văd ca pentru prima dată. Uimirea lui a fi, adică durerea lui a exista și neputința de a reacționa suficient și de prima dată pe deplin pentru a-i confirma starea. Icoana, ca și poezia, este prima literă a tuturor alfabetelor lumii. Din imaginea lor descind toate celelalte forme și reprezentări, închipuiri și manifestări prin care pot fi exprimate spațiile ca un fel de adâncuri ce permit viețuirii să se desfășoare. Cu toate acestea, deși icoana ascunde toate orizonturile care pot fi închipuite după celelalte orizonturi pe care nu ni le putem închipui, ea rămâne limitată pentru că există doar în imaginația cu care credința îi permite să se vadă pe sine dincolo de tot ceea ce culorile și liniile descriu ca ceea ce devine din altceva. De aceea nu poate străbate decât distanțele dintre ceea ce vede privirea în lumea creată și ceea ce privește mintea crezând în lumea de dincolo de imagine. Prin urmare icoana, în profunzimea sensului ce o definește, nu este, nu poate fi făcută cu mâini omenești. Icoana este strălucire de stea care ascunde lumina de cei care o privesc și o revarsă din ochii celor care o văd. În natura ei, icoana este fundamental poietică. Asemenea ei ar trebui să fie și poezia. O stare care nu se naște din simțuri, pentru plăcere ori doar pentru a uimi și fascina, ci un adevăr, o realitate prezentă care revine din adâncul întunecat al amintirilor, acolo unde simțurile oarbe nu ajută cu nimic, de acolo de unde a fi înseamnă să te regăsești într-un continuu prezent, indiferent de cât de umil, de tandru, de cald, de plin ori de gol te simți când stai în fața culorilor neînsuflețite și liniilor desenate,contorsionate care, întrupate ca din cuvinte, rostuiesc un acum din acel dintotdeauna care există dincolo de ceea ce este. Poezia, pentru a fi, trebuie să fie o amintire fundamentală, un fel de icoană nefăcută cu mâinile simțurilor omenești. Poezia trebuie să iese din carne fără a nu se lipsi de trupul ei. Să devină expresie a ceea ce crește în noi întunericul pentru a da sens luminii pe care tot el din noi în noi îl caută. Ca atare, poezia trebuie scrisă de dincolo de moarte, dintr-o înviere propusă, așa cum o face icoana. Altfel, poietizând, nu vom facem altceva decât să murim uitându-ne perpetuu prin fiecare vers al icoanei din poezie.