poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-06-09 | |
„Un erou privește în față moartea, moartea adevărată, nu pur și simplu imaginea morții” (L. Wittgenstein, Însemnări postume, pag. 100)
Credinciosul nu se limitează la închinare și rugăciune în fața icoanelor, ci își asumă modul de viață al aceluia care crede în Ceva. Credinciosul nu este un oarecare actor sau cel mai bun dintre actori, nu interpretează ceea ce trăiește sau mărturisește, ci jertfește tot ceea ce are spre a trăi ca Acela în care crede, fără a se raporta câștigurilor sau pierderilor de orice fel pe care le-ar presupune credința sa. Credinciosul este, de fapt, un butafor care construiește scena pe care se jertfesc actorii care imită rolurile pe care le interpretează. De aceea credinciosul este acela care reconstruiește lumea celor care transmit mesajele pe înțelesurile lumii. Ca atare, credinciosul, ca butafor, trebuie considerat adevăratul constructor al pieselor teatrale, deoarece, fără el, actorii, oricât de îngerești ar fi, nu ar putea transmite prin actul lor interpretativ mesajul așa cum a fost gândit, creația așa cum a fost insuflată ab intio în integralitatea ei de către auditorul cosmic. De aceea, a fi credincios înseamnă a fi, în același timp creator, povestitor, interpret, constructor și, mai ales, a avea capacitatea de a stăpâni, de a decide unde trebuie să lovești, să tai, să coși, să renunți, să generezi, să diluezi spații pentru aceia pe care îi crezi că merită să dobândească calitate de mesageri ai ideilor tale pe care le-ai adăugat ideilor primordiale ale autorului, ale creatorului. Credinciosul, ca butafor, sau butaforul care crede în actul său recreator, este un intermediar necesar în actul creator pentru că a dobândit puterea de a asimila ceea ce deja a fost gândit și, mai mult decât atât, ceea ce urmează a deveni gândire. Prin urmare, din această perspectivă, a sta în fața imaginii, a icoanei, nu este totuna cu a fi icoană și cu atât mai mult a fi imagine. Moartea adevărată nu este o imagine, ci o dimensiune care necesită trăirea deplină, o adevărată implicare ca asumare butaforică. În acest sens, imaginea iconică a morții presupune continua ei teatrală repovestire. Altfel icoanele rămân doar simple dimensiuni ale universalității și, tot astfel, icoanele sunt percepute ca imagini care amintesc de moarte. De aceea imaginea are nevoie de icoane pentru a se transmite și nu pentru a fi. Ca atare, moartea, ca imagine, este pentru că există în imaginea în care se regăsește pentru că este privită. Butaforie și orbire deplină.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate