„Vizorul, fie şi al celui mai uriaș telescop nu poate să fi mai mare decât ochiul nostru”. (L. Wittgenstein, Însemnări postume 19, p. 43).
Ochiul ar trebui înțeles aici ca vedere a celor deja văzute, cunoscute prin urmare dinainte. Căci astfel cum ar putea fi comparat sau cum ar putea fi considerat cauză a vederii? Ar fi inoportun, deoarece nu dimensiunile care privesc către orizonturi definesc dimensiunile adâncurilor și formelor văzute, ci modul în care adâncurile se descoperă ca spații în care privirea își poate arunca vederea pentru ca, în calitatea ei de privire, prin definiție, să nu se vrea cuprinsă în nici un fel de adânc. A privi pur-și-simplu, prin urmare, înseamnă, de fapt, a nu vedea în sensul că a-nu-vedea nu este orbire, ci căutarea luminii pe care nimeni nu a mai văzut-o.