Cu cât privim mai departe cu atât vedem mai mult în trecutul din care venim. De fapt, acest departe al privirii este o redesenare ca reamintire a ținuturilor, distanțelor și orizonturilor prin intermediul cărora ceea ce va deveni devine din ceea ce deja este în devenire.
Ca atare, vederea ca privire nu este cunoaștere prin vedere, ci numai întoarcerea căutării către ceea ce este deja exprimat pentru că deja a fost exprimat în culori, umbre, distanțe și alte felurite adâncuri.
A vedea, ca atare, înseamnă a te înființa în ceea ce deja nu ești, deși poți deveni, raportându-te la ceea ce ți-a fost să fii, un fel de viitoare desăvârșire din care perfecțiunea ca adevăr se deșiră prin spațiul lipsit de orizontul din care își distanțează sinele.
În lungul timpului adevărul este singurul care pretinde dreptul la existență pentru că din această devenire care nu devine în nici un fel își caută în vedere acel dincolo de dincolo de toate în care privește: al sunetului, al culorilor, al inimii, al icoanei, al împietririi, al zborului, al tăcerii, al florilor, al altarelor, spinilor, mărăcinilor, valurilor, umbrelor, vâslelor, stelelor …
Un cântec în care culorile sunt un fel de note ale unui diapazon care dă tonul, a unei întinderi care interpretează modul în care din distanțe ființa își dăruie sunete, ecouri și trăirii care devin adâncuri în care se afundă pe sine spre a se înălța.
Cu cât privim mai departe cu atât mai mult mai departe înseamnă a privi. Însă a privi nu înseamnă a vedea înainte, ci numai a te întoarce în sine. Prin urmare viitorul îl purtăm cu toții în propria ființă. Pentru a-l vedea trebuie numai să privim în trecut.