orașul
negru plin de strălucirea viciului ascuns între ziduri
cărți necitite
amintiri pe care îmi este greu să le strâng în sacul
de la morga spitalului
ultimul poem are mirosul unui cadavru despre care auzisem
că se poate întoarce oricând
mai bine l-aș arde
până la ziuă
mi-ar cânta îngerii ca în noaptea de crăciun
ar apărea stele noi
aș avea un brad în cameră
și multe globuri cu porumbei pe care ar scrie
spargeți
în caz de război
nu avem pompieri
nu avem pâine și sare cu care să întâmpinăm moartea
doar atingeri cu subînțeles în ziua tratativelor
coreea de nord îi face semn rusiei
pe sub masă
china ridică un munte de orez în sprijinul bombelor aruncate
degeaba
noi slujbașii mărunți ai aceleiași istorii ne gândim la familii
la locurile sigure pe care le știm
și pe care nu le vom putea cumpăra niciodată
deodată orașul este prea mic
și întunericul mușcă din statuia libertății
până la adăpostul de carton al oamenilor străzii
care dorm cu sticla în buzunarul din interiorul hainei
în fiecare dimineață o iau spre canale
trec de negustorii de pește și brutari
întâmpin soarele ca pe primul client al zilei ce nu crede
în finalul său fericit
bat străzile pline de zgura unei insomnii vulcanice
prin mine urcă și coboară îngerii ca pe scara lui iacov
atât de repede încât uit ce îmi spun

li se văd doar picioarele