Să executăm un mic exercițiu intelectual – o întoarcere pe cale etimologică în rețeaua de sensuri și forme lingvistice ale poeziei lui Lucian Blaga.

Ne amintim că mama gemenilor care au întemeiat cetatea eternă, Romulus și Remus, se numea Rhea Silva, femeie cu nume de ”pădure” și tatăl acelor doi frați era însuși zeul Marte. Un salt mare peste timp și ne aflăm în Transilvania noastră, tărâmul de dincolo de pădure.
Într-una dintre poeziile sale, Blaga mărturisește că este om de pădure și că îi place frunza. Blaga este, printre altele, un om cu obârșie transilvăneană. Prin urmare, în creuzetul unde se limpezește lamura lingvistică a poeziei lui, întâlnim un strat fecund de cuvinte cu circulație regională sau locală. Blaga însuși menționează în Hronicul și cântecul vârstelor că vorba dodoloț se folosea în satul lui pentru a desemna adjectivul rotund. Un ușor zâmbet ne poate umbri chipul amintindu-ne de cuvintele care ne amuzau sau ne fascinau în copilărie în povești cu motive și discursuri populare sau în vorba bunicilor, dacă aveam bunici prin sate dincolo de munți, în Ardeal.

În ce privește poezia lui Blaga, mă opresc acum asupra unui sufix buclucaș – anume ”iște”. Cuvintele care alcătuiesc grupul de vorbe – în cazul liricii lui Blaga substantive – nu sunt multe și pot trezi o stare de stranietate și o bucurie greu de înțeles, poate și ușor amuzament. Motivele sunt diverse, legate de inserția acestor cuvinte în lexicul românesc ca întreg și în lexicul blagian în particular. Totodată contează și inserția acestor vorbe în rețele morfologice și semantice mai largi. De pildă, într-o țară vecină, Ungaria, a cărei limbă este înrudită cu mai puține limbi ale Europei, Dumnezeu este desemnat prin cuvântul Isten, foarte aproape deci de acest sufix românesc.

La prima vedere, într-un periplu poetic blagian întâlnim adesea aceste cuvinte, deoarece, ieșind în evidență prin format, ele par să aibă o mai mare pondere. Această pondere este de natură emoțională mai degrabă. Aceste vorbe exprimă mai mereu locuri, desemnează spațiul blagian, anume natura atotcuprinzătoare, în care ne amintim de Dumnezeu mereu, dar mai ales de prezența sa ubicuă în mijlocul naturii.

Astfel întâlnim pe ici pe colo iniști (loc de creștere a inului, ca și cânepiștile), miriști, pajiști, ariniști, rariști, zariști, grădiști, jariști, capiști. Capiștea la Blaga este tot locul sacru, dar prăbușit, al venerării zeilor păgâni, cărora poetul le deplânge soarta, dar crede că ei încă trăiesc, fără a mai fi venerați.
În aceste vremuri de restriște ne putem aminti și de alte cuvinte care se leagă de originea daco-romană a poporului nostru de care pomeneam la început – cum ar fi grădiște (vezi Grădiștea Muncelului), săliște (vezi orașul Săliște) ori braniște.

Astfel, pe acest ax morfologic și logic al etimologiei mai trebuie să amintim și cuvinte mai simple cum ar fi păduriște sau oiște – ultimul nefiind derivat prin intermediul sufixului, ci originar în limba bulgară, conform dicționarului.
Iată că și sensul se atașează firesc și simplu de forma cuvântului, fiindcă atât rariște, cât și braniște și păduriște, dar și celelalte se referă la lucruri rarefiate, rare. În afara cuvintelor formate prin sufixare, celelalte se spune că sunt originare în limba bulgară sau în slava veche. Este posibil să existe o legătură indirectă sau directă cu acele cuvinte bulgărești.

Dar, peste toate aceste neliniști și rarefieri ale toposului, se așterne uitarea și liniștea, cea atât de cântată de poetul Lucian Blaga. ”E-atâta liniște în jur...” spune el. Acest cuvânt atopic reprezintă totuși o imagine topică a sunetului – rarefiat prin liniște. Așadar, menționăm că el e considerat a fi cu origine în limba latină, format prin adăugarea sufixului -iște. Posibil, dar atâta liniște a existat de veacuri, încât nu putem trasa cu certitudine drumul sinuos urmat de fiece silabă.