Libertatea deplină o simți cu adevărat numai atunci când îmbrățișezi un om înlănțuit. Când strângi în brațe pe cineva care nu mai poate să se elibereze din chingile propriei existențe, chiar și atunci când ești lângă el, când nu este singur, când are, cel puțin prin tine, perspectiva altui orizont. Libertatea este dată, în acele momente, de faptul că poți privi în ochi pe cel lipsit de ea, fiindcă cel lipsit de puterea de a privi în ochi pe cei oprimați și persecutați nu va putea cunoaște niciodată libertatea. Libertatea este o artă care îți permite să privești acolo unde numai cei care s-au născut liberi o pot face. Este un dar al vederii dincolo de orizonturi pe care numai aceia care văd în dincolo orizontul de după orizont. Libertate este capacitate, în sensul că are însușirea de a fi încăpătoare și nu neapărat de a exprima capacitatea a ceva, de aceea ea poate aduna la un loc pe toți cei încătușați în propria ființă spre a lăsa spațiul să se desfășoare în lipsa lor. Este un gol în care numai o privire care caută forme în suferința spațiilor închise poate vedea ferestre și porți ce așteaptă să fie deschise ori sparte. De fapt, a simți libertatea înseamnă a te intimiza cu cei care nu te reprezintă până acolo unde ceea ce ești devine al lor fără ca să le aparțină. Este o dăruire de sine către tot ceea ce este în afara ta, nu într-un mod empatic, ci ca aprofundare a ceea ce nu ești pentru a descoperi ceea ce îți dorești să devii. Deplina libertate este o retrăire a căutării necontenite care nu se oprește niciodată și care trece prin infinitele stări închise ale celorlalți spre a marca devenirea în care nu vrei să fii. Înlănțuirea aceasta este, de fapt, libertatea care leagă nesfârșit părțile existenței cu zale care, deși întregi, pot fi rupte în fiecare clipă. De fapt, par a fi zale. Ele sunt, în sine, imaginea unei zale din care este alcătuit lanțul imaginar al libertății sau imaginea libertății înlănțuită. De aceea, numai cei înlănțuiți pot oferi îmbrățișări libere acelora care privesc forma libertății în suferință. Lipsită de suferință libertatea este eliberată de toate constrângerile care o definesc. În și între brațele acestea, cumva deci în îmbrățișarea omului înlănțuit, se ascunde cea mai mare libertate.

Spre exemplu, pentru creștini lanțul libertății este reprezentat de cruce. Numai cei care acceptă să fie răstigniți asemenea lui Hristos își află libertatea. Pentru creștini suferința crucii eliberează. Numai un creștin răstignit, asemenea acelora care sunt pictați pe cruci de lemn de-a lungul drumurilor dintre satele și orașele românești, este cu adevărat liber. Libertatea creștinului înseamnă atârnarea propriei existențe între brațele întinse și înălțate spre a accepta tot ceea ce îi oferă viața, dar mai ales toate câte poate accepta să refuze din cele pe care viața i le oferă. Suferința libertății creștine este definită de refuzul de a trăi aici pentru a retrăi dincolo, în care, acest dincolo înseamnă un altfel de aici, un alt aici care își dorește să trăiască dincolo de propria trăire. Un lanț de cruci care eliberează din suferință pentru a lega în zale noi trecutul din care își dezleagă viitorul. O suferință a prefacerii în care a fi liber înseamnă a deveni, iar a deveni înseamnă a fi. Libertatea este o stare ontologică născută din dureri și suferințe pe care le trăiesc la fel de intens atât cei care se eliberează din înlănțuitul pântec constrângător al vieții spre a deveni un alt pântec, o altă peșteră, o altă lume, cât și de către aceia care se eliberează din formele trăirilor, părăsind căușul, scoica, culcușul ființei în care au fost așezați ca o za în lanțul universal al libertății.